În cooperativa despre care v-am mai povestit, unde prestam eu ca vajnic agent de vânzări (scuze, am vrut să zic „cel mai bun vânzător ever”, da’ mi s-a făcut oleacă rușine), la un moment dat onor conducerea a luat înțeleapta hotărâre de a importa telefoane mobile. Mai precis, smartphone-uri, pentru că de ce nu, piața stătea să explodeze și să le dăm românilor telefoane dacă asta vor.

Dăcât că treaba asta nu e chiar așa de simplă cum crede lumea. Nu e simplă nici când ești vreun brand de renume, d-apăi când vrei să le bagi pe gât oamenilor o marcă a cărei denumire vă rog să mă credeți că n-am putut să mi-o amintesc oricât am încercat. În sensul în care românii vor produse ieftine, de calitate și la care să aibă garanție minim 99 de ani.

Despre calitate n-avem ce discuta. În momentul în care vinzi ceva la un sfert de preț față de produsele similare din piață, e ușor să-i explici omului că atâta plătește, atâta are. Cine vrea să-și asume cumpără, cine nu, nu.

Cu garanția în schimb, a fost oleacă mai complicat. În sensul că la ora aia, prin spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, service-urile pentru telefoane mobile erau la fel de des intâlnite ca părul pe broască. Mno, până la urmă s-a rezolvat cu niște băieți deștepți care aveau un service în Polonia, parcă.

Acestea fiind înfăptuite, hai să înceapă vânzarea de telefoane. Care vânzare mergea mai așea, mai împiedicat, mai târâș-grăpiș, dar cert e că din când în când mai apărea câte un nefericit care se bucura de preț și se împroprietărea rapid cu un preafrumos smartphone madeinchina.

Mno, într-o frumoasă după amiază de toamnă, unul dintre cetățenii ăștia, care avuseseră inspirația divină să-și cumpere telefon de la noi, ne sună cu o falcă-n cer și una-n pământ. I se stricase minunăția și acum voia să afle cum se procedează cu garanția. Păi cum să se procedeze, veniți la noi, îi facem o evaluare și ori vi-l trimitem la service ori vi-l schimbăm. Zis și făcut, două ore mai târziu s-a înființat cetățeanul la locul faptei.

Bună ziua, bine ați venit, hai să vedem care e problema, ce-a pățit micuțul? Omul nostru deschide cu infinită grijă cutia, apucă delicat telefonul, îl scoate și mi-l pune grațios în mână. Îl iau și-i arunc o privire scurtă. Fix cât să-mi stea respirația.

Fraților, ecranul era zob. Mai precis arăta de parcă cineva îi futuse un ciocan cu toată puterea, după care nemulțumit de rezultat, îl mai călcase și-n picioare. Încălțat fiind și de mai multe ori. Ca să fie treaba treabă.

M-am uit la aparat, m-am uit la cetățean, din nou la aparat. Plm, mă gândeam că e evident ce vreau să transmit. Dar dumnealui, degrabă doritoriul de garanție, nu zicea nimic, doar se uita la mine cu o față de îngeraș care a aflat că n-are voie la concertul de harpă.

Până la urmă m-am îndurat și l-am întrebat cu binișorul:

– Cum s-a întâmplat „nenorocirea”?

La care omu’ a ridicat profund nedumerit din umeri:

– Nu știu, dom’le, că aseară era întreg. L-am pus pe noptieră când m-am culcat și așa l-am găsit dimineață.

Csf, ncsf.

mihai_vasilescu_fata