Nu știu dacă voi mai aveți flash-uri din copilărie, dar eu am constant. Serios, am momente când pot să-mi amintesc în cel mai mic detaliu chestii care s-au întâmplat la grădiniță sau în clasele unu-patru. Și când zic “în cel mai mic detaliu”, apăi pot să-mi amintesc cu precizie și cu ce erau încălțați cei din jur.

Uite, prima carte pe care-am citit-o în viața asta a fost “Pinocchio”. Chestie care s-a întâmplat în clasa întâi și care m-a făcut să mă cert îngrozitor cu colegul de bancă pe motiv că omul nu credea c-am putut să citesc o carte. Pe undeva, în matrice absolută, avea dreptate. Cum adică să citești o carte când noi încă nu învățasem toate literele? Well, ce nu știa el era că distinsa mea mamă n-avusese de lucru și mă învățase literele cu mult înainte să purced pe primul meu drum catre Școala Generală numărul 2. Până la urmă ne-am împăcat, dar nu m-a crezut niciodată c-am citit cartea aia.

Mă rog, apoi au trecut anii și cititul a devenit cea mai mare bucurie a mea. Nici n-avea cum altfel, era perioada aia cruntă care purta luminosul nume “Epoca de Aur” când cărțile erau singurul lucru la îndemână și cu ajutorul cărora reușeai să mai evadezi din societatea multilateral dezvoltată care ne mânca zilele. Așa că ani de zile plăcerea mea supremă a fost o carte bună lângă care, din an în paști, reușeam să asortez ciocolățelele alea chinezești care arătau ca niște lingouri de aur în miniatură.

După care a apărut fie-mea. Habar n-aveți cât am așteptat să crească, să ajungă la vârsta la care să-i pot pune prima carte în mână. Mi-o imaginam devorând romanele cu viteza cu care băgam eu shaorme în weekend. Atâta doar că am făcut o mică și nevinovată greșeală. Greșeală pe care cred că o fac mulți părinți: i-am dat să citească aceleași cărți care mă impresionaseră pe mine în copilărie.

Well, cam cum credeți voi că sună Colț Alb, Pinocchio sau Winnetou în mintea unui copil care crește în casă cu tehnologie modernă, are youtube-ul la un click distanță și poate să vadă oricând în jur chestii pe care Jules Verne le credea revoluționare? Vă spun eu, sună foarte prost. Pe genul că nimic din ce-i dădeam nu-i plăcea. Doar că eu nu realizam asta. Mi-era imposibil să accept că ar putea exista vreun copil care să nu fie impresionat de isprăvile lui Anton Lupan sau Old Shatterhand. Să vezi ce, nu era, da’ deloc.

Să vă mai spun c-am momit-o și cu bani? Am pus la bătaie o sumă pentru fiecare carte citită. Evident, am rămas cu banii în buzunar.

Și lucrurile ar fi mers așa în continuare, fie-mea ar fi refuzat cu încăpățânare să citească, în timp ce eu m-aș fi dat cu fundul de pământ lamentându-mă că generația asta nu vrea și nu vrea, csf, ncsf. Până într-o zi când m-a găsit la calculator înfundat bine de tot în niște site-uri care vindeau cărți. Nu mai știu ce căutam, dar căutam de câteva zile și eram nervos bine se tot pe motiv că nu găseam. S-a uitat câteva secunde în liniște la ce meșteream acolo după care a zis scurt:

– Nu-mi iei și mie cartea aia cu vampirii?

Mă rog, n-a zis chiar așa, a pronunțat titlu cărții, dar mi-e imposibil să mi-l aduc aminte și mi-e lene rău să caut. N-am comentat nimic, doar mi-am făcut rapid o cruce cu limba în cerul gurii când am auzit așa o cerere năstrușnică și-am comandat-o în secunda doi. Cine credeți voi c-a devorat cartea în timp ce mie nu-mi venea să cred când vedeam că citește fără s-o oblig eu? Exact!

De-aia zic, dacă aveți copii la vârsta la care ar trebui să-și mai prindă degetul și prin câte o carte, lăsați-i să-și aleaga singuri ce vor să citească. Iar dacă n-aveți, cu atât mai bine, puteți sa vă alegeți voi ce poftește mușchiulețu’ vostru erudit. E-atât de simplu când ai o sculă ca asta la îndemână.

P.S. În plus, dacă tot vă place să citiți și tot am adus vorba astăzi despre primele cărți citite, aveți aici un concurs mișto cu premii în cărți, exact despre cărțile care ne-au marcat copilăria. Poate puneți voi mâna pe ele.

mihai_vasilescu_carti