România. Secolul 21. Piața Berzei. Autogară.

Aștept mașina de Galați. N-a venit încă. Lângă mine, o hardughie de autocar, ce pare mai degrabă un autobuz care se pregătește de ceva vreme de casare, așteaptă cu motorul pornit să urce pasagerii. Șoferul îi contemplă cu un aer semi-dezgustat. E clar că și-a ales greșit meseria. Ar fi putut să facă rachete la NASA și, în loc de asta, uite cum se irosește în van cu loazele astea de clienți care-l exploatează.

O doamnă între două vârste, îmbrăcată nici prea-prea, nici foarte-foarte, se apropie de geamul lui exact când se pregătește să pună în mișcare hardughia fumegătoare. 

– Nu vă supărați, asta e mașina spre Constanța?

Omu’ o măsoară cu vădită scârbă din cap până în picioare, mută scobitoarea de pe dreapta pe stânga și-i răspunde pe un ton jumatate lătrat, jumătate înjuratură:

– Da’ mata nu știi să citești?

Și-i arată disprețuitor spre plăcuța din parbriz pe care scrie mititel “București-Constanța”. Apoi continuă pe același ton superior:

– Oricum nu te iau, mai am locuri dăcât în picioare.

Încheie discuția cu un gest suveran, lăsând-o pe femeie cu gura căscată. Moment în care în ghereta din spatele nostru se deschide un gemuleț de unde își face apariția capul chel, fălcos, al dispecerului de serviciu:

– Niculeee, să te sparg la buci! Așa se vorbește cu lumea?!

Nicu nu pare foarte impresionat. Îi face înapoi cu ochiu’:

– Dacă nu știe să citească…

Apoi ridică ostentativ geamul și pune în mișcare rabla imensă care se urnește la fel de greu ca speranța de mai bine în această minunată țară numită România.

Dăcât atât.

mihai_vasilescu_zboara_porcul