Text scris de Elena (a se citi cu grijă că e pericol mare). 

Am muncit de m-a luat dracu’ de când mă știu. Când am avut în sfârșit primul meu job cu weekend-uri libere, mi-am am zis exact ca badea Ion când a văzut girafa: așa ceva nu există!

Am avut o perioadă în care am  fost croitoreasă. Într-o hală de metal cu o mie de mașini de cusut și trei sute de prese de călcat. Era atât de cald încât stateam în sutien iar pe scaun aveam prosop. Curgeau apele pe mine. Aveam pielea pungă făcută pe tot corpul de la umezeala aia. Nu-mi mai simțeam fundul. Mă ustura ca naiba. Nu exagerez când vă spun că în hala aia erau 50-60 de grade indiferent de anotimp. Partea mișto era că începeam munca la 5:30 dimineața. Partea și mai mișto era că mă trezeam la 3:45.

Am fost si vânzătoare la patiserie. Ăsta era job ușor, vindeam pateuri la geam. De la 6 dimineața până seara la ora 23. Mi-amintesc că am avut o perioadă de trei saptămâni în care n-am avut nici măcar o zi liberă și dormeam patru ore pe noapte. Exact ce ziceam, ușor, de vară.

Am lucrat și într-un depozit unde trăgeam de lizele cu marfă cot la cot cu bărbații. Încărcam și descărcam marfă toată ziua. În picioare aveam niște bocanci de protectie cu metal la degete și la călcâie. Aveam unghiile de la picioare tocite iar bătaturile mă făceau să lăcrimez la fiecare pas. Mi se întâmpla câteodată să-mi dau seama în tramvai, în drum spre casă, că am uitat să mă descalț de bocanci și să-mi iau pantofii de stradă. Da’ cui îi mai păsa?

Sunt în al treilea oraș din țara asta în care locuiesc. Am stat cu chirie, am stat și-n gazdă când nu-mi ajungeau banii. Am luptat, lupt și voi lupta.

Mi-am asumat până în măduva oaselor toate deciziile pe care le-am luat. În toate momentele din viața mea, bune sau rele, am fost acolo pentru că așa am vrut eu. Până în clipa când n-am mai vrut. Nu am căutat niciodată vinovații pentru lucrurile care mi s-au întâmplat. Toată viața asta am știut că atâta timp cât am două mâini, două picioare și un pic de creier, nimic nu mă poate înfrânge. Doar eu mă pot pune la pământ. Atat!

În șase ani, timp în care am avut cele trei joburi, am făcut trei boli. Destul de grave toate. Una însă este extrem de rară. La momentul când am făcut-o, erau două cazuri în toată țara. Eu și un bărbat. Tânăr și el. Și nu mai apăruse niciun pacient cu boala asta în ultimii 25 de ani. Profesorul de nefrologie care ne trata pe amândoi ne-a spus că în toată cariera lui a avut doar cinci cazuri. Ne-a rugat să-l lăsăm să-și aducă toți studenții ca să ne vadă. Că n-au acest „privilegiul” decât o dată la 30, poate 40 de ani. L-am lăsat.

Am strâns în anii ăștia câteva amintiri mai puțin plăcute care nu-mi dau pace și dacă cineva mi le trezește la viața mă retrag imediat. Nu-mi place să mă cert și nici să dau explicații. Mi-e greu spre imposibil să mai accept lucruri pe care le-am acceptat în trecut și din care mi-am învățat deja lecțiile.

Sunt un om extrem de normal, dar cumplit de încăpățânat. Pot fi prietenul tău cel mai bun sau poți să NU exiști pentru mine. Îmi plac oamenii buni și veseli, dar mai ales îmi plac oamenii care nu dau vina pe providența sau pe urșii din pădure pentru ceea ce li se întâmplă în viață. Cei asumați și împăcați cu toate deciziile lor. Cei care nu cedează niciodată și care găsesc absolut de fiecare dată câte un capăt de la care s-o ia.

În schimb nu-mi plac sfătoșii și triștii. Cei care le știu pe toate și cei care au ales să ia toată viața în serios, dar care rămân prinși în reguli fără de care nu pot supraviețui. În principii fixe. Cei care n-au bătut un cui în viața lor, dar știu cum se face o casă. Genul ăla de sculer-matrițer fără de care inginerul ar fi mort. Cel care deține cheile de la uscătoria blocului și simte că e Dumnezeu pe pământ.

Băi, p-ăștia i-aș lua cu tocătorul de șnițele și i-aș mai lăsa în pace doar când ar fi una cu fundul de lemn. I-aș schingiui efectiv. Pentru că oricât de mult aș vrea, teoretic,  să le crăp capul în două și să le bag cu forța în el ideea că sunt cumplit de penibili, mor de nervi că n-am cum să fac asta și practic.

Așa că, te rog, omule, dezvață-te de prostul obicei de a împărți înțelepciune nesolicitată în stânga și-n dreapta. Schimbă-te! Nu le știi pe toate! De fapt, nu știi nimic! Nu-ți da cu părerea dacă nu ți-a fost cerută. Iar dacă vrei să fii un trist și să nu-ți convină niciodată nimic, fă-o! Dacă vrei să te crezi deținătorul adevărului absolut crează-ți dracului propriul univers și încoronează-te rege peste el. N-am nicio problemă cu asta. Dar nu-ți arunca amarul în mine. Pentru că îl am deja pe-al meu. Doar că eu am ales să trăiesc cu el. Împăcată! Și eu, față de tine, am reușit. Orice!

mihai_vasilescu_nu-te-aud