După cum bănuiți, cele două chestii pe care le așteptam cu înfrigurare în copilărie erau: prima zi a vacanței de vară și Crăciunul. Am așa un feeling că n-are rost să vă explic de ce așteptam vacanța de vară, da? Bine, nici la celelaltă n-ar trebui să am de ce să dau explicații, dar asta pentru că voi n-o cunoașteți pe mama. Băi, nene, găsea ființa asta motive să-l șunteze pe Moș Gerilă sau să-l facă să nu mai vină, ceva de speriat. Ok, ca să fiu cinstit până la capăt, și eu îi dădeam motive, da’ chiar așa, niciun pic de milă sau empatie pentru un biet copil? Nțțț, așa ceva. A, dacă vă întrebați cine e Moș Gerilă, o să vă transmit că nu stau de vorbă cu minori, da?

Revenind, nu știu cum naiba se întâmpla, dar de fiecare dată când se apropia Crăciunul găseam de cuviință să trântesc câte o boacănă care ducea inevitabil la anularea achiziționării vreunui molid rahitic care măcar să semene de departe a brad. Iar asta se traducea într-un singur fel: adio cadouri. N-am să înțeleg niciodată ce legătură avea Crăciunul cu faptul că transformasem masa “aia bună, pentru musafiri”, din sufragerie, în masă oficială a campionatului de tenis de masă al blocului. Sau de ce Moș Gerilă avea musai treabă cu notele mele la matematică. Păi bătea atâta drum să-mi dea cadouri sau ca să mă pună să rezolv ecuații de gradul doi și probleme de loc geometric?

Mno, cred că vreo trei ani la rând am pățit același lucru, ori vreo trăznaie mai deosebită (știu că într-un an am dat foc la tomberoanele de gunoi, de nu s-au putut stinge decât cu pompierii… evident, s-a găsit un binevoitor care să mă pârască), ori niște note care pentru mama erau absolut inacceptabile, cert este că an după an mi-au anulat dreptul la fericire. De mă și obișnuisem naiba cu gândul că n-am să mai primesc vreun cadou în această viață.

Well, toate astea au mers până într-o iarnă când m-am ținut tare pe poziții, am reușit să nu comit nicio grozăvie, m-am mai milogit pe la vreo doi profesori să nu-mi treacă notele în carnet, iar mama, minune de la ăl de sus, n-a avut timp să treacă pe la școală să vadă „ce-am mai facut”. Așa că vacanța m-a prins nepătat, cu “cazierul” curat ca lacrima și sufletul liniștit. Ce să mai, de-acum putea să vină Moșu’, n-avea ce să se mai întâmple.

În schimb, apăruse altă problemă (normal, întotdeauna apar, nu?), într-un acces de dărnicie, taică-meu m-a întrebat ce-mi doresc să primesc și, pentru că nu mă puteam hotărî, i-am zis dintr-o suflare: aparat foto color Smena și ceas electronic cu melodii. Ce să fac, n-aveam cum să mă decid, ambele erau must have-uri? Cel puțin ceasul cu melodii era gadgetul suprem. N-aveam cum să nu-l am (sper că știți despre ce vorbesc). A înghițit bietul om în sec când mi-a auzit modestele doleanțe. Cred că adunate se apropiau de un salariu bunicel pentru vremea aia. A plecat taică-meu năuc, regretând amarnic că s-a apucat să mă întrebe.

Și-a venit în cele din urmă ajunul Crăciunului. Bradul era la locul lui, împodobit, doar timpul trebuia sa treacă mai repede ca să vină seara și odată cu ea hapsânul ăla de Moș Gerilă. Și-a venit. Și erau cadourile sub pom. Și m-am repezit în ele ca uliul în cuibarul de porumbei. Și-am trăit o dezamăgire cumplită! Da, erau ambele acolo, și aparatul foto și ceasul. Numai că primul era alb-negru și al doilea era doar electronic, fără melodii. Aloooo, păi io am vorbit singur? Cine naiba face poze alb-negru? Mai suntem la 1800? Și ce să fac cu ceasul fără melodii? Să mă uit cât e ora?! Păi de-asta l-am vrut eu? Frate, nu știu dacă puteți înțelege, dar îmi ruinaseră iar Crăciunul. Serios, mai bine mă pedepseau, ca în ceilalți ani, nu mai primeam nimic și cu asta basta. Așa, doar îmi venea să arunc pe geam tot ce primisem.

Cred că două săptămâni nici nu m-am atins de ele. Până la urmă m-am îndurat să port ceasul, dar aproape am murit în ziua in care a reînceput școala și-am văzut ceasul MEU cu melodii la cel puțin trei colegi. Când apăsau ăia pe butoane și dădeau drumul la muzicuțe, plecam de-acolo, ca să nu mă umfle plânsul de nervi.

Nu-i problemă, anul următor am împușcat un trei la română chiar în săptămâna dinaintea vacanței. Și cum profa era prietenă cu mama, am rezolvat elegant cazul, n-a mai fost nevoie să trăiesc emoțiile așteptării Crăciunului.

Buuun. Partea mișto este că între timp am crescut și nu-mi mai cumpără alții cadourile. Acum eu sunt ăla care taie și spânzură și-mi iau singurel ce vrea mușchiulețul meu. Ei, ce voiam să vă spun, pentru că suntem exact în acea perioadă a anului, ar fi bine să știți că F64 are niște reduceri babane de tot. Și când zic „babane”, apăi trebuie să aflați că ajung până la 80%. Dar ce vă tot povestesc eu, când puteți să verificați cu ochișorii voștri, în liniște, direct pe site. Și aveți de unde alege, slavă cerului, nu sunteți nevoiți să ruinați niciun Crăciun.

În ceea ce mă privește, veșnica problemă, nu mă pot hotărî ce vreau. Tot stau să aleg între hardul ăsta extern Western Digital 3TB și un HTC One S9. Mă rog, mai am timp până joi, vineri îmi trebuie musai unul dintre ele. Complicat.

mihai_vasilescu_sarbatografiifrumoase1