Am să încep cu un citat din Sorin Psatta (dacă nu ştiţi cine este, daţi un search pe google), care zice aşa:

Storytelling-ul ăsta despre care vorbeşte toată lumea e mai simplu decât pare, ţinând cont că nu există pe lumea asta decât două feluri de poveşti: cele adevărate şi cele născocite. Iar arta povestitului constă în a spune poveştile adevărate ca şi cum ar fi născocite şi poveştile născocite ca şi cum ar fi adevărate. O nimica toată, nu-i aşa?

Poate nu este destul de clar ce zice domn profesor aici şi atunci am să explic la modul concret, cu exemple, că aşa-i frumos, nu?

De ce o fac? Păi am găsit un articol prin care autorul îşi manifesta nedumerirea cu privire la postările care poartă hashtag-ul #dinmetrou. Mai precis nu înţelegea cum de există doar un grup relativ mic de oameni care întâlnesc tot felul de situaţii, în timp ce el a circulat două luni cu metroul şi nu a reuşit să vadă absolut nimic ieşit din comun. Lucian, hai că îţi spun eu cum stau lucrurile, pentru că postez cel mai des pe #dinmetrou şi mă simt direct vizat.

Iar cel mai simplu este să iau la rând toate postările #dinmetrou pe care le-am avut în ultimele două luni şi să ne uităm puţin peste ele.

mihai_vasilescu_dinmetrou3Mi-e greu să cred, Lucian, că ai mers două luni cu metroul şi nu ai văzut neamurile proaste care se înghesuie la liftul pentru persoane cu dizabilităţi. Serios, chiar niciodată? Păi o să-i fotografiez şi-o să-ţi trimit pozele pe mail. Că eu îi văd zilnic.

mihai_vasilescu_dinmetrou4Este de domeniul incredibilului că femeile zâmbesc la un bebeluş, nu? Mai ales când îl duce un bărbat în braţe. Niciodată, dar absolut niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva. A trebuit să descopăr eu asta, ca să ne luminăm cu toţii.

mihai_vasilescu_dinmetrou5Dap, toată lumea ştie că nimeni nu se grăbeşte să prindă metroul. Oamenii sunt calmi şi relaxaţi, niciodată nu a fost văzut vreunul alergând ca disperatul după trenul care stă să plece din staţie. În plus, este interzis prin lege să-ţi cumperi merdenele şi cafea de la zecile de chioşcuri care vând aşa ceva pe mai toate culoarele de trecere ale magistralelor. Nu, e clar, p-asta am scos-o eu din burtă. Pentru like-uri.

mihai_vasilescu_dinmetrou6Fete frumoase care chat-uiesc la metrou? Doamne fereşte, cine a mai pomenit una ca asta?

mihai_vasilescu_dinmetrou7Nici aşa ceva nu s-a mai întâlnit vreodată. Doar se ştie că nu se împinge nimeni la metrou. Şi în special dimineaţa, între 8.00 şi 9.00, când toată lumea este pe chill şi vagoanele rămân aproape goale. Iar bătrânii sunt cele mai calme şi rezonabile fiinţe, atunci când se află în mijloacele de transport în comun. Ce să mai, o altă situaţie absolut fantasmagorică.

mihai_vasilescu_dinmetrou8Nici pe ăsta? Două luni de zile nu ai auzit niciodată vocea aia de femeie, cu timbru metalic, care-ţi face creierii praf aproape în fiecare dimineaţă? Mă scuzi, dar pe ce traseu mergi tu cu metroul?

mihai_vasilescu_dinmetrou9O imagine face cât o mie de cuvinte, nu? Erau patru porumbei la Unirii. În loc să trec printre ei şi să le strig “uşşş-uşşş”, am preferat să le fac o poză şi să zic ceva funny. Nici asta nu e bine?

mihai_vasilescu_dinmetrou15

mihai_vasilescu_dinmetrou16Pentru teneşii cu toc, va trebui să aşteptăm să vină primăvara. Şi asta numai dacă vor mai fi la modă prin cartierele “de lux” ale Bucureştiului, deci nu mai avem cum să-i vedem acum. Dar sprâncenele tatuate poţi să le observi şi singur. Trebuie doar să vrei.

mihai_vasilescu_dinmetrou19O să-ţi spun un secret: am postat-o special pentru articolul acesta. Ştiam că o să-l scriu şi am vrut să iau cel mai banal exemplu posibil. M-am dus în faţa scaunului rezervat pentru bătrâni, m-am uitat cine stă pe el şi am scris. Atât de simplu. Pentru că, să vezi ce, pe locul ăla chiar stătea o femeie singură, care mai părea şi tristă. Şi în funcţie de persoana pe care o găseam acolo, aş fi schimbat doar începutul.

Mă opresc aici cu exemplele, cred că este suficient. Pot să continui la nesfârşit. Le caut pe toate pe care le-am scris vreodată şi ne uitam la ele ca să observăm că sunt nişte situaţii absolut banale.

Ce nu înţelege Lucian este că cel mai mult contează cine observă lucrurile sau faptele şi, mai ales, cine spune povestea lor. Ştii cum e? Exact ca atunci când doi oameni se uită la Lună, iar unul dintre ei vede un “astru”, în timp ce celălat observă “simbolul luminos al nopţii, care vrea să apună, dar s-a oprit în loc cât pentru o respiraţie de înger”. Fiecare după imaginaţie şi posibilităţi, cum ar veni.

Pentru mine este foarte clar că şi din cea mai banală situaţie întâlnită, poţi scoate o poveste. Frumoasă, urâtă, tristă, veselă sau oricum îti doresti să fie. Iar eu ştiu şi pot să fac asta. Există o singură condiţie: să nu mergi cu ochii închişi. Şi nu vorbesc despre cei cu care te uiţi pe unde calci. Ci despre ăia pe care-i ai în creier. Altfel, o să te urci în metrou şi o să vezi un tip scund purtând un parpalac lung, în niciun caz treaba asta:

mihai_vasilescu_dinmetrou14

P.S. Am preferat să fac printscreen-uri, ştiu că mulţi dintre voi nu aveţi conturi de Facebook şi am vrut să înţelegeţi despre ce este vorba.

Iar acum, pentru conformitate:

mihai_vasilescu_sorin_psatta