Linia blestemată

Articol scris de Claudiu.

…

Iubesc trenurile. Cel puțin în Spania.

Sunt comode, sunt rapide și te lasă să te uiți pe geam fără să te simți vinovat că nu conduci. Iar mie imi place sa conduc. Câmpiile se desfășoară ore în șir, galbene vara, arse, cu câte un taur de tablă negru pe deal. Mergem cu două sute și ceva la oră, cu vârfuri de trei sute, și într-un fel te apucă o încredere stupidă în specia umană. Zici că, uite, am reușit ceva. Că poate omul merită o șansă pe planeta asta.

Cel mai mult îmi place când linia merge paralel cu autostrada. Te uiți în jos, spre sosea,  și vezi cu ochii tăi ce înseamnă trei sute. Mașinile rămân în urmă una câte una, indiferent cât de scumpe sunt, cu șoferii lor ținând volanul de parcă ar conta. Un fel de răzbunare mică și tăcută.

Luni după-amiază am plecat din Madrid spre Sevilla. Marți aveam o ședință acolo, apoi urma Málaga. Pentru Málaga am luat mașină, fiindcă legăturile de tren erau o încurcătură pe care nu mai avea nimeni chef s-o desfacă. Miercuri după-amiază, după încă o ședință lungă, urma să prindem trenul înapoi spre Madrid. Aceeași linie blestemată. Așa scria în bilet.

N-am mai apucat.

Miercuri dimineață tocmai începuserăm ședința. Cafelele erau încă prea fierbinți, cineva își căuta clickerul, proiectorul scoatea o lumină albastră pe perete. Atunci au început să sune telefoanele. Toate, pe rând, ca într-un film prost regizat. Cei de la companie anunțau un accident de tren și anulaseră toate cursele spre și dinspre Madrid, Málaga și Sevilla.

Ne-am uitat unul la altul. Șapte oameni de la sediul central, plus toată echipa locală, cu fețele ridicate din hârtii ca niște elevi prinși copiind. Apoi, fără să ne fi vorbit, am scos telefoanele. Degetele alunecau pe ecran cu o disperare care, văzută din afară, ar fi părut comică.

În ianuarie fusese un alt accident, pe aceeași linie. Patruzeci și șase de morți, peste două sute de răniți. Amintirea era încă proaspătă, ca o tencuială care n-a apucat să se usuce. Înainte de asta fusese DANA, la Valencia, apele care luaseră mașini și oameni și lăsaseră în urmă o țară cu privirea fixă. Și înainte, altceva. Și altceva. Și altceva. Începe să fie puțin cam mult.

Informațiile veneau încet, în fărâme. Un tren Iryo fusese lovit de un AVE. Două companii diferite, pe aceeași linie. Unul oprit pe cale, celălalt venind cu două sute la oră. Matematica era simplă și am preferat să n-o fac. Te strivește (ce glumă proastă).

Au început să vină imaginile. Vagoane ieșite din șine, strivite unul într-altul, făcute un morman de fier vechi pe care l-ai fi luat, de departe, drept ceva ce nu fusese niciodată tren. La început s-a spus că nu sunt victime mortale. Doar răniți. Cuvântul „doar” a rezistat cam o oră. Apoi cifrele au început să se schimbe. Mai întâi zece. Apoi treizeci și șase. Apoi patruzeci și nouă. Fiecare actualizare ținea ecranul aprins o secundă în plus, ca și cum telefonul însuși ezita să-ți spună.

O companie de telecomunicații pare să nu aibă nicio legătură cu așa ceva. Nici eu nu credeam la început. Dar are, din păcate sau din fericire. Colegi pot fi implicați. Zona are nevoie de rețea, de linii libere, de cineva care să țină lucrurile în picioare când toți încearcă să sune în același timp. E mult mai încâlcit decât pare, ca orice lucru care ține pe oameni care nu apar în poze.

CEO-ul a trimis un email. Era scris corect, cu cuvintele potrivite pe care le scrii în asemenea situații. Un singur paragraf ne-a făcut să tăcem. Unul dintre colegii noștri era dat dispărut. Avea și el o ședință cu un client la Málaga și nu reușea nimeni să-l prindă la telefon. Altul fusese găsit, cu fracturi, printre fierele răsucite.

Nimeni nu mai avea chef de ședință. Proiectorul rămăsese aprins pe un slide cu grafice, care nu mai însemna nimic pentru nimeni. L-a stins cineva târziu, aproape cu jenă.

Trenul nostru de întoarcere fusese anulat. Toate trenurile erau anulate pe linia asta. A început căutarea mașinilor de închiriat, care s-a dovedit aproape imposibilă. Agenția noastră, aceeași care ne rezolvase biletele de tren, nu a fost în stare să găsească nici măcar două mașini. Într-un târziu a intervenit conducerea companiei, din acel nivel superior unde lucrurile se rezolvă cu un telefon, și s-au găsit. Dar trebuia să le ridicăm de la aeroport.

Haos pe șosele. Haos în aeroport.

Hala de sosiri mirosea a cafea arsă și a oameni care nu dormiseră. Valize trase pe jos, cu rotile care scârțâiau ca niște animale mici, bolnave. Un bărbat în costum vorbea la telefon în engleză, tare, cu mâna liberă ridicată, de parcă ar fi putut convinge acoperișul aeroportului să-i găsească un loc. Nu-l asculta nimeni. Toți aveam aceeași problemă, doar că el o avea cu voce tare.

Ghișeul firmei de închirieri era la capătul unui coridor lung, cu mochetă gri, pe care cineva uitase să o schimbe în ultimii zece ani. Coada ieșea din birou, făcea un cot și se oprea undeva lângă un automat de apă și sucuri. Ne-am pus la ea, șapte oameni de la sediul central, cu laptopuri și cu fețe de funcționari trimiși la o execuție greșită.

Nu vorbea nimeni. Asta am observat prima dată. Noi, care de obicei nu ne puteam abține nici la lift, să nu comentăm vremea, prețul cafelei, șefii. Acum tăcere. Fiecare cu telefonul în palmă, cu ecranul aplecat spre piept, ca la cărți. Câte unul își ridica ochii, se uita la ceilalți, vedea aceeași expresie și îi cobora la loc.

Eu citeam pe furiș. Țineam telefonul lipit de coapsă și dădeam în jos cu degetul mare, mic, aproape rușinat, de parcă m-ar fi prins cineva uitându-mă la ceva interzis. Titluri. Fotografii din elicopter, cu vagoanele aruncate pe taluz ca niște jucării pe care un copil le-a călcat în picioare de nervi. Un reporter cu vocea spartă, în fața unei benzi galbene. O femeie cu o pătură pe umeri, care povestea ceva fără să se uite la cameră. Nu i-am dat sunetul. Nu era nevoie.

Cifra mai urcase. Nu mă mai uitam la ea cu atenție, o simțeam doar.

Lângă mine, un coleg, un om pe care îl știam de ani buni ca fiind genul care glumește la înmormântări, ținea telefonul cu ambele mâini și citea ceva cu buzele ușor mișcate. A ridicat privirea o clipă și a spus, foarte încet:

– Încă nu l-au găsit.

N-a zis un nume. Nu era nevoie.

– Mai sună cineva?

– Sună. Nu răspunde.

A fost tot dialogul. Apoi fiecare s-a întors în ecranul lui.

Cineva de la capătul cozii a început să vorbească în șoaptă, în spaniolă, cu o voce grăbită și plată. Era una dintre colegele din echipa locală. „Sí, mamá. Estoy bien. No, no estaba en el tren. No, ni pensaba cogerlo hoy. Sí. Sí. Te llamo luego.” A închis, s-a uitat o secundă în gol și a format alt număr. Aceeași poveste, mai încet. Cred că era a treia oară în ziua aceea când repeta cuvintele „no estaba en el tren”. Începeau să sune ciudat, ca un cuvânt pe care îl spui prea des și își pierde sensul.

Mi-am dat seama că și eu urma să dau telefoanele astea. Și că le amânam. Nu mă temeam că voi spune ceva greșit. Mă temeam de momentul în care o voce de la celălalt capăt va începe să plângă și eu voi fi cel care n-a pățit nimic. Există o rușine foarte specifică în a fi viu într-o zi ca asta.

Când a venit rândul nostru, tânărul de la ghișeu avea ochii roșii și o mutră de om care a repetat aceeași propoziție de la nouă dimineața. O oră mai tarziu, aveam masini.

Cheile erau ușoare. Plastic negru, cu un breloc de carton al agenției, deja îndoit la colț. Nu cântăreau nimic. Mi-a trecut prin cap, aiurea, că așa ar trebui să arate lucrurile care te duc înapoi acasă după o zi ca asta: grele, solide, ceva cu care să te simți legat de pământ. Dar nu. Plastic ieftin.

Am găsit mașinile într-o parcare subterană cu lumină de neon, care bâzâia. Două mașini, cu kilometrajul tot atât de nevinovat. Am rămas în mașina din care puteam să plecăm mai repede, fără să mai discutăm. Eu la volan, trei colegi lângă mine, unul în față, doi în spate, cu rucsacul pe genunchi.

Am ieșit din parcare. Soarele de după-amiază te lovea direct în ochi, ca un ultim afront. Șoseaua era plină de mașini, mai multe decât oricând, ca și cum toată Andalucia ar fi hotărât în același timp să se mute în altă parte. Claxoane. Un camion care lua curba prea larg. Un tip care a scos mâna pe geam și a făcut un gest obscen către noi, fără motiv, doar fiindcă se putea.

Radioul era oprit. Colegul din față, care ținea telefonul, a vrut să-l pornească o dată și m-a întrebat din ochi. Am clătinat din cap. Ce ar fi fost acolo? Muzică, de la un post care nu fusese anunțat? Sau vocea aceea de prezentator de știri, caldă și profesionistă, pe care o aud toată viața și care acum mi se părea indecentă?

Câmpiile treceau pe lângă noi. Aceleași câmpii. Același galben ars, același cer prea mare. Numai că de data asta le vedeam cu un sentiment ciudat, de trădare: erau pur și simplu acolo, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum nu ar fi avut nicio responsabilitate. Iar undeva la dreapta, la câțiva kilometri, într-un loc pe care nu-l puteam vedea, calea ferată continua să existe. Goală. Curată. Cu două trenuri sfărâmate pe ea și cu oameni în veste galbene mergând printre ele cu lanterne, deși era încă lumină.

Pe la jumătatea drumului, colegul din spate a început să respire diferit. N-am zis nimic. Nici ceilalți. A tușit o dată, a deschis geamul și a ținut fața în aer, câteva minute, cu ochii închiși. Am făcut ca și cum n-aș fi văzut în oglindă. Cred că e singura formă de politețe care mai merge într-o astfel de zi: să nu vezi.

Telefonul din holder a vibrat. Un mesaj de pe grupul companiei, apoi altul. Colegul din față s-a aplecat peste ecran, a citit în tăcere, a închis ochii și i-a deschis la loc.

– Nimic nou, a zis. Doar că… mai caută.

Mai caută. Cuvântul acela atârna în mașină ca un miros. Nu l-a mai comentat nimeni.

La un moment dat, am oprit la o benzinărie. Era una oarecare, cu pompe vechi și o cafenea mică, unde un om în vârstă ștergea tejgheaua cu o cârpă cenușie, într-un ritm hipnotic. La televizorul de pe perete mergeau știrile, fără sonor, cu subtitrări care treceau pe dedesubt. Aceleași imagini. Fierul contorsionat. Vestele galbene. Omul ștergea tejgheaua și nu se uita deloc la ecran, poate pentru că le văzuse deja de zece ori, poate pentru că nu mai putea.

Mai târziu, în mașină, s-a întâmplat ceva mărunt. Colegul din față a început să râdă. Nu tare. Un fel de pufnet nervos, ca un robinet care picură. L-am privit. Se uita pe geam și clătina din cap.

– Mă gândeam, a spus, că luni mă plângeam de cât de lent e internetul de la hotelul din Sevilla.

Seara a început să cadă peste La Mancha. Luminile se aprindeau departe, rare, galbene. Cineva a adormit pe bancheta din spate, cu fruntea lipită de geam, cu gura întredeschisă. Telefonul încă îi era în mână, cu ecranul aprins pe o conversație necitită. L-am văzut în oglindă cum se stinge, singur, după treizeci de secunde.

Colegul care avea de dat telefoane și le tot amânase a vorbit în sfârșit, undeva în apropiere de Ciudad Real. A vorbit foarte încet, cu fața întoarsă spre geam, de parcă voia să-i lase celuilalt măcar iluzia intimității. „Sí, estoy bien. Sí, vamos de vuelta. No, no sabemos nada todavía.” S-a oprit. A ascultat. A zis „ya lo sé” de două ori. Apoi a rămas cu telefonul lipit de ureche, tăcut, încă un minut după ce, probabil, cealaltă persoană nu mai spusese nimic.

Eu nu am sunat pe nimeni. Aveam telefonul în buzunar și simțeam greutatea lui. Voiam să sun, dar nu știam ce aș fi spus. „Sunt bine” părea o obscenitate. „Nu eram în tren” părea o scuză. Așa că am condus mai departe, cu ochii pe linia albă, cu mâinile la zece și zece, ca la școala de șoferi.

Spre Madrid, drumul s-a umplut treptat de lumini. Autostrada se lărgea, mașinile se îndesau, semnalele de avarie licăreau undeva în față. Am trecut pe lângă un panou cu litere portocalii. Nu l-am citit.

Era aproape miezul nopții când am intrat în oraș. Străzile erau normale. Asta m-a lovit cel mai tare: normale. Terase încă deschise, oameni râzând la o masă, un taxi care claxona la un biciclist. Madridul își continua viața cu o indiferență pe care, într-o altă zi, aș fi numit-o sănătoasă.

Colegii au coborât pe rând, cu rucsacurile pe umăr, fără să-și zică prea multe. Un „ne vedem mâine” care nu promitea nimic. O mână ridicată. O ușă închisă.

Am rămas singur în mașină, cu motorul pornit, în fața blocului. Am scos telefonul. Aveam unsprezece mesaje necitite. L-am deschis pe primul. Nu era cel pe care îl așteptam.

Am mai stat acolo un timp. Cu geamul puțin lăsat, cu aerul de noapte intrând pe crăpătură. În depărtare, un tren trecea pe o linie oarecare. Se auzea ca un foșnet lung, familiar, din copilărie.

Nu știu de ce, dar nu m-am putut ridica de pe scaunul mașinii până nu s-a pierdut de tot. În acel tren, pe acea linie blestemată, puteam fi noi. 24 de ore. Atât.

Când am intrat în casă, piciul mă aștepta. Chiar dacă era târziu, nu a vrut să doarmă până nu m-a văzut. I-am ciufulit părul creț și l-am luat în brațe.

Vineri dimineață. Exact când am terminat textul. Mă pregăteam să îl trimit. Primim un email de la CEO cu titlul: „En memoria de nuestro compañero Agustín Randazzo”.