O să vă spun o poveste care o să pară un pic incredibilă pentru cei care n-au prins vremurile alea.
Anul 1991 a fost cel în care am venit în București, iar aici m-am lovit cu capul direct de vestita zicală „nu haina face pe om”. Da, așa o fi, nu l-o face haina pe om, dar când am intrat pentru prima oară în clădirea ASE-ului și-am văzut cum sunt îmbrăcați majoritatea colegilor mei, m-am luat cu mâinile de cap.
Cel puțin pe bucureșteni îi recunoșteai de la o poștă, erau din cu totul altă ligă față de noi ăștia aterizați din provincie. Da, da, vorbesc despre haine, despre încălțăminte, despre cum arătau din cap până în picioare. Mă uitam la ei, mă uitam la mine, cu bocancii mei amărâți cu bombeuri de metal pentru protecție în uzină, la cămășile mele în carouri și mă lua jalea.
Era un băiat, coleg cu mine de an, un tip care la prima vedere părea geamănul lui Ștefan Bănică Junior și care se îmbraca doar ca să-mi facă mie în ciudă, jur. Evident că nu era așa, dar eu eram absolut terminat după geaca lui de piele și, mai ales, după o pereche de teniși, albastru cu roșu și talpă alb-crem, care mi se păreau cel mai frumos lucru făcut vreodată de mâna omului.
Vă zic, dacă s-ar fi deschis pământul și-ar fi apărut necuratu’ lângă mine întinzându-mi o foaie s-o semnez că-mi vând sufletul pentru tenișii ăia cred că n-aș fi stat prea mult pe gânduri. Bine, mă rog, se poate să fi cerut și geaca de piele, dar nu bag mâna în foc.
Probabil o să întrebați „dar de ce nu te îmbrăcai și tu la fel?”. O întrebare pertinentă și de bun-simț, de altfel, dar care n-are nicio legătură cu realitatea acelor ani.
Vedeți voi, la începutul anilor ’90 existau foarte puține magazine de unde puteai să-ți cumperi haine sau încălțăminte de calitate, magazine ale căror prețuri erau mult peste posibilitățile unui student ce primea o dată la două săptămâni bani și pachet de acasă. Banii se terminau în trei-patru zile, noroc cu mâncarea că mă ținea mai mult.
Cine n-a trăit vremurile alea nu-și poate imagina cum e să nu găsești tot ce ai nevoie la fiecare colț de stradă sau pe minimum cinșpe site-uri.
Așa, revenind, ziceam că sufeream când îi vedeam pe colegii mei bucureșteni cât de mișto erau îmbrăcați și, mai ales, de fiecare dată când mă întâlneam cu tipul cu tenișii.
Vreo câteva săptămâni m-am chinuit așa, după care mi-a făcut maică-mea o surpriză și mi-a trimis în pachet, fără să știu, o sumă care pentru mine la ora aia era imensă: 30.000 de lei.
O să țin minte suma asta toată viața mea, după cum toată viața o să țin minte și c-am sunat-o s-o întreb pentru ce sunt banii ăia, iar răspunsul m-a lăsat cu gura căscată:
– Să-ți cumperi și tu niște haine mai frumoase.
Asta în condițiile în care vă dau cuvântul meu că nu discutasem subiectul ăsta cu mama vreodată. Pur și simplu așa simțise ea că trebuie să facă. Cred, nu sunt sigur, dar cred că mi-i pusese în pachet fără să știe taică-meu.
Ei bine, prieteni, cu ăia 30.000 de lei am reușit și eu să mă îmbrac din cap până în picioare cu ce-am găsit mai mișto la ora aia. Mi-am luat blugi, mi-am luat hanorac, mi-am luat un tricou șmecher și mi-am mai luat și o geacă de iarnă. Nu de piele, că n-ajungeau ăia 30.000.
Singurul lucru pe care-l mai aveam de luat era ceva de purtat în picioare ca sa pot să arunc naibii bocancii ăia cu bombeuri de metal pe care nu-i mai suportam.
Doar că, vedeți voi, eu nu voiam să-mi iau orice încălțări, eu voiam tenișii ĂIA. Nici măcar nu mă interesa insignifiantul amănunt că venea iarna. Detalii pentru amatori, să am eu tenișii AIA c-o să merg cu ei prin ger și nămeți.
Nu știam pe vremea aia ce sunt chakrele, dar probabil că mi le curățam avant la lettre, altfel ce-o să vă zic acum n-are nicio explicație.
Eram la Gara de Nord, nici măcar nu mai țin minte de ce, mă pregăteam să ies și s-o iau cătinel spre stația de autobuz, dar m-am oprit la un chioșc să-mi cumpăr țigări. Moment în care m-au strigat, de pe un raft din același chioșc, tenișii ĂIA.
Asta e o altă treabă pe care cei care n-au trăit începutul anilor ’90 n-o înțeleg. Cum adică chioșc care vindea și țigări și încălțăminte? Da, oameni buni, exact așa arătau magazinele mici în anii ăia. În același loc se vindeau și șampon, și țigări, și încălțări, și haine, și ligheane, și chestii comestibile, orice se putea vinde și avea loc în magazin.
Da, acolo pe un colț de raft erau tenișii ăia, tenișii ăia albastru cu roșu și talpă alb-crem la care tânjeam de atâta vreme. N-am nicio îndoială că ei mă strigaseră, de i-am observat. 😊
Nu mai țin minte cât am dat pe ei, oricât aș fi dat oricum ar fi fost prea puțin, dar știu exact senzația de fericire pură pe care am încercat-o când i-am pus în picioare pentru prima oară.
Am tras mult de tenișii ăia. O dată la două-trei săptămâni îi spălam cu periuța de dinți și-i făceam ca noi. Dar chiar și-așa am tras atât de mult de ei că albastrul se făcuse un fel de negru, iar roșul era grena spre maro. Talpa nu mai era alb-crem de multă vreme.
V-am povestit toate astea doar ca să vă pot spune că ăsta este unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la zilele noastre, că nu mai există problema asta cu hainele sau cu încălțămintea.
Astăzi dacă îți dorești ceva anume de îmbrăcat, cu siguranță vei găsi acel ceva. Cât despre teniși, nici nu mai are rost să vorbim, nici măcar nu mai e nevoie să ieși din casă.
Nici măcar brandul și modelul nu contează, teniși Guess dacă-și dorește suflețelul tău sau orice alt fel de încălțăminte, fie ea sport sau nu, tot ce ai de făcut este să intri pe site și să-ți comanzi. Atât de simplu.
Ce diferență de la tenișii roșu cu albastru cumpărați dintr-un chioșc amărât din Gara de Nord până la cele două-trei click-uri de azi. Poate n-ar fi rău să ne mai aducem aminte din când în când, că parcă prea luăm totul de-a gata.
Iar acum, dacă aveți povești de genul, cu lucruri pe care vi le-ați dorit mult, asta e ziua în care puteți să le spuneți. Eu mă voi bucura de fiecare dintre ele.
Din perioada de inceput a anilor 90 imi amintesc consignatiile cu de toate si traficantii de blugi si altele de gen din Turcia. Tin minte ca imi doream mult o haina de blugi ( ma rog, din material de ) si cu greu au gasit parintii una ( era 1990 sau 1991), turceasca bineinteles, lunga si cu un fel de blanita alba pe interior. Am fost foarte mandru de ea pana la prima ploaie, dar whatever, era din blugi, era.
Comentariu beton!11
Prima mea geacă de blugi era cusută cu ață verde fosforescent, Poate o să povestesc odată cum era să mânânc bătaie din cauza ei în discotecă la Bârlad. 😀
Io de pe emag îmi iau laptop-uri, hote, plite cu inducție ș-alte stații de călcat, dar niciodată cipici. Ăia-i cumpăr numai de la Solomon de pe site, că Adidas mai face doar încălțăminte pentru femei și homosexuali.
P.S. N-am fost fiert pe haine și încălțăminte niciodată.
Prima pereche de Levi’s? Prin ‘92. Nu mai știu cât am dat pe ei. Țin minte ca erau un albastru deschis. Material gros, nu turcismele obișnuite.
Știu doar că mi-am luat o trântă la fotbal, îmbrăcat fiind cu blugii mei favoriți, iar problema principală era dacă s-au rupt, nu cât de tare m-am julit la genunchi. Și mă julisem zdravăn, ca asfaltul nu iartă. Erau blugii plini de sânge pe genunchi, dar nici o scamă nu ieșise din ei. I-am spălat de am înnebunit până am scos pata de sânge.
Tot prin ‘92 eram în Timișoara. Atunci mi-am luat prima pereche de pantofi sport de la Lotto. Piele albastră. Superbi. Și erau gen barefoot. Comozi. Nici nu mai știu câți ani i-am purtat. Știu doar că a mulți ani mai târziu am căutat același model prin tot internetul. Nu l-am mai găsit.
Levi’s 503, albastru deschis, luati prin ’93 pe putini bani de la un magazin de stat care tragea sa moara. Buni.
Dar favoritii mei all time i-am luat de la un butic, no name, care vindea tigari, sucuri si haine. Trebuia sa merg la un chef si pentru ca mi se rupsesera blugii turcesti am luat ce am gasit. Nu imi placea culoarea, erau cam lungi, dar aveam nevoie de ei.
Dupa cateva spalari au devenit cea mai tare pereche de blugi pe care am vazut-o. De departe cea mai buna croiala si culoarea ideala. I-am purtat pana s-au dezintegrat.
Mie mi-au făcut ai mei blugi Levi’s fake. Avea tata un material care semăna cu ăla de blugi (habar nu am de unde) și-am mers la un croitor care avea etichete pentru toate mărcile de blugi. Pe-ai mei a pus una de Levi’s. Ce mândru eram de fake-urile alea.
Și când te gândești că, indiferent de brand, costă cam 25-30% din salariu minim. Pe-atunci dădeai și 2-3 salarii minime pe niște amarâți de adidași. Mă rog, pantofi sport.
Eu, prin ’90, am mers la Piața de sârbi de la Severin și am dat 800 de lei pe un tricou lacoste și 1000 de lei pe o pereche de pantofi Otter. Și n-aveau nicio treabă cu brandurile renumite
Am fost și eu prin 86, parcă. N-am avut suficienți bani să-mi iau o pereche de Puma. 🙁
Am stat și m-am gandit mai bine și cred că și eu tot inainte de ’90 am fost. Cred că prin ’87-’88 s-a întâmplat. În ’90 am fost și mi-am luat costum de blugi, asta ca să fiu și eu în rândul lumii. Deh, vârsta, le mai încurc câteodată.
He he, primii blugi pe care i-am purtat au fost unii de la tata. De unde avea tata blugi in anii 80? Pai, fusese cu o treaba la Arad si luase de la cineva care aducea haine din Ungaria. Erau Levi Strauss! Asta prin anii 70. Apoi, timpul a trecut, blugii au ramas fideli unei siluete mai fit, iar tata, cu generozitate a considerat ca fiica adolescenta se poate bucura de ei. I-am stramtat de sus pana jos pe ambele parti (doamne, ce slaba mai eram), le-am sumetecat niste mansete jos si, gata, eram in culmea fericirii. Am tras de ei cativa ani buni, pana dupa revolutie…
În zona Banatului erau adevarate afaceri cu haine și încălțăminte de peste granița maghiară și iugoslavă în acei ani.
@cat, știu exact ce zici.
Facultatea de Litere, Iasi.
Sfarsitul anilor ´80.
O grupa intreaga la germana. Toate colegele cu nume nemtesti, sasesti.
(Eu eram la franceza-romana)
Toate sasoaicele alea aveau rude in Germania de vest. Aveau niste toale ca-n cataloagele alea de Neckermann care circulau pe sub banci.
Doamne! Cat mi-am dorit niste blugi!
Problema nu era sa gasesti blugi. Comertul interior (in camin) functiona-brici. Problema era ca eu, la 1,80 m ai mei si 53 kg cu hainele ude, aveam nevoie de niste blugi foarte lungi si ingusti.
Abia pe la jumatatea anului III am reusit sa-i gasesc. Si erau si Levi Strauss…adica nec plus ultra la vremea aia.
Eu n-am reușit să am blugi adevărați până în anii 90. Doamne, cât îi invidiam pe ăia care aveau,
Mă duc „umpic” 🙂 înainte de 90, să tot fi fost ’87. Eram în vara în care treceam într-a douăsprezecea. Pe vremea aia, după cum unii își mai amintesc, singurul loc în care te puteai duce să-ți iei ceva, orice, necomunistoid, era Fondul Plastic de pe Magheru, în apropiere de Cinema Patria. Am văzut acolo, în plimbările săptămînale(ce naiba să faci altceva, bați bulevardele și faci mișcare), un set de lanțuri: colier, brățară, cercei, din zale împletite. Aveau două modele: negru și negru cu argintiu. Doamne, nu credeam că există ceva mai frumos pe lume și nici nu-mi amintesc, sincer, să-mi fi dorit vreodată cu disperare ceva, cum mi-am dorit setul ăla de lanțuri. Lasă că n-aveam la ce să-l port 🤣🤣, dar trebuia să-l am. În cele din urmă, s-a făcut chetă și în decembrie, de ziua mea, l-am primit pe ăla negru, „să se poată asorta la orice”. Au fost cîteva luni de chin autentic, teama cea mai mare a fost că „se vor termina și nu se vor mai găsi pînă în decembrie”.
De acolo mi-am luat rochia de mireasa, in ’90. Fondul Plastic de pe Magheru. Ce vremuri! 5000 de lei am dat pe ea, 2 salarii de ale mele, dar cine avea rochie de mireasa de la Fondul Plastic? 🙂
Eu imi doream ciocate. Evident ca nici nu gaseam si, chiar daca gaseam, nu prea aveam bani pt ele. Dar mi-au iesit in cale, intr-un magazin minuscul de pa Calea Mosilor, niste ghete care aratau cat de cat a ciocate, doar ca nu erau f inalte si carâmbii nu erau ce trebuie in partea de sus. Da’ cu tocul un pic inaltat, cu varfurile ascutite, ce sa mai, erau bune, pe sub blugi se vedeau super misto. Culmea norocului, doar ce luasem bursa. Nu mai zic ca bocaneau de ziceai ca vine si calul dupa mine. Tare fericita am fost, in iarna aia nu am iesit din ciocate si blugi, chit ca degeram la picioare daca era mai frig. Evident ca am purtat la ele pana s-a sinucis pielea si s-au distrus talpile.
Comentariu beton!12
Unde mai pui ca azi daca ai vazut o pereche faina de incaltari (si nu numai) faci o poza si o bagi in Lens sau alta aplicatie si intrebi unde ii gasesti sa ii cumperi. Iti da imediat site-ul cel mai ieftin. Emag iese aici imediat in evidenta.
In Sibiu inainte de ’89 exista magazinul Sportul, singurul dedicat toalelor si incaltarilor pt sport.
Cam de 2 ori pe luna se aducea marfa noua. Era atunci un model de „adidasi” din piele, complet albi si cu talpa gumata, moale, nu vinilin si plastic de-ala tare cum erau restul.
Cand am primit bani sa imi iau o pereche noua, am pandit ziua de aprovizionare si m-am pus la coada. Cand mi-a venit randul dupa vreo 2 ore nu mai aveau marimea mea si nici mai mari!
Asteptat inca vreo 3 saptamani, pus la coada inainte de deschidere (cand nici nu stiam cu certitudine daca in ziua respectiva primesc marfa) si dupa cateva ore era mandrul posesor de pantofi sport de piele cu talpa moale.
Ca si tine am tras de ei vreo 2-3 ani, ceea ce la mine era o performanta, nici o pereche nu rezista mai mult de cateva luni!
Acum prefer Sketchers pentru spuma cu memorie si ArchFit (suport pentru platfus).
Mi-am amintit de niste adidasi de piele, alb cu rosu, atat de tari ca mi-au facut bășici și nu am mai vrut sa ma duc la antrenamentele de tenis. S-a supărat mama fleașcă pe mine, cea de 11-12 ani. Și am continuat în chinezăriile alea de cârpă bleumarin cu talpă verde 😁
Hai să îngroș rândurile foștilor studenți cu banii numărați de la o lună la alta, cu hăinuțe modeste în ziua aterizării din orașul lor mic muncitoresc în Timișoara (cazul meu).
Am tânjit după blugi, pantofi Otter și mai erau o variantă la care le spuneam gherlii sau așa ceva făcuți parcă la Jimbolia.
Prieteni, oameni buni, pantofii aceia din piele, extrem de ușori, veneau ca o mănușă. Un calapod impecabil.
Prin anul III, Ano Domini 1987 am reușit să îmi cumpăr din complexul studențesc de la căminul studenților străini (unde apropo îți trebuia ceva curaj ca să intri – din motive de băieți cu ochi albaștri care te putea întreba ce mâna naibii cauți acolo) Mercedesul/Ferarriul acelor încălțăminte, în accepțiunea mea erau unii de culoarea untului. Eram atât de mândrii de ei încât jur că umblam atât de țanțoș încât îmi era și mie jenă câteodată.
Costaseră 800 lei. O avere la vremea respectivă.
Prima pereche de blugi am avut-o pe vremea raposatului, ca tata a lucrat foi ani in Iraq si asa ne-am capatat si eu si sora-mea cu blugi. Aveau forma de jgheab, erau tepeni si drepti.
Cu prima pereche serioasa de blugi (Levi’s parca) s-a capatat fiu-meu pe la 3-4 ani. Mai frate, cum i -a imbracat s-au asezat perfect, imi amintesc cit de uimita am ramas la vederea blugilor aia de copil care erau croiti cu maxima atentie, indiferent ca destinatia lor era clara: dupa prima imbracare, tavalire.
Despre incaltaminte, tot ce imi aduc aminte e ca nu gaseam decit din musama (altfel cum sa numesc materialul?) pe vremea impuscatului. Si aveam colege care sa incaltau si se imbracau teribil de bine (pentru vremea aia), cu parinti cu relatii la ICRTI (wink wink).
Despre consignatii imi aduc aminte ca faceam urticarie cind intram, am capatat repede aversiune pentru forma aia de comert. Consignatia ABC de la gara avea insa tus de pleoape polonez. Pai na, trebuia sa intru.
Da, incaltamintea e acum la indemina. Comoda? Discutabil. Am sa intru pe site sa vad ce e acolo, multumesc de recomandare.
Eu, fiica de navigator, eram din aia cu 314 feluri de blugi și cizme și geci de piele.
După revoluție abia începeam liceul și prin clasa a 11, împreună cu 2 prietene, ne duceam la București să ne luăm blugi Big Star, cu talie joasă, ca Levi’s de la tata începuseră să pută.
Tot liceul l-am petrecut în 2 perechi de bocanci, unii de piele negri, înalți, cu bombeu și unii Timberland. Se purtau până în iunie 🤯
În facultate mi-am luat ciocate maro, tari și incomode, pe care am dat 5000 lei.
Hehe, ce amintiri!
Cred ca aveam piese de îmbrăcăminte memorabile, ca și filme, ca și mâncăruri, pentru ca erau puține și greu de obținut. Acum, ca sunt milioane, cum vin așa pleacă, fără nici o amprentă pe creierul meu.
Aceeași senzație am avut și eu în anul 1991 când am intrat la liceul Caragiale din piața Dorobanți. În prima zi de școală am fost „din alt film”, eu, fata din Colentina îmbrăcată „de la ajutoare”, pe lângă ceilalți cu blugi mișto și nu numai. Aveam o colegă care avea blugi strech, îmi plăceau maxim. Abia în anul următor am reușit să o conving pe mama să îmi ia și mie o pereche. A mers cu mine în fața magazinului Unirea, la tarabe, mi-a ales o pereche ceva mai mare decât ar fi trebuit dar eu am fost foarte mândră de ei. I-am purtat tot liceul, oricum ai mei nu aveau bani să îmi ia haine „de fițe”.
Liceu, anii ’90. Apăruse în orășelul nostru de provincie un magazin mic cu produse de lux din Turcia. Am plâns, negociat, promis, făcut pariuri cu mama vreun an pentru o pereche de jeanși Little Big. Aveau ceva magic, croaiala perfectă pentru corpul silfid al adolescentei acelor ani. Țin și acum minte ziua când m-a luat mama de mână și am intrat în magazinul prin fața căruia treceam de câteva ori pe zi spre/ dinspre liceu. Apoi fericirea pură cand i-am probat. Nu-mi amintesc cât au costat (extrem de mult, oricum) că deja când plătea mama eu eram în nirvana. I-am purtat minimum 3 ani până am terminat liceul și țin minte că pana în ultima zi a lor am fost extrem de fericită că sunt ai mei. Apoi, la facultate, m-a dus o colegă bucureșteană la un magazin exclusivist de haine de brand (nu știam ce-i aia, dar am mers pe burtă). Mai țin minte doar că le-am comparat vizual cu jeansii mei și toate cădeau în dizgrație. Bine, poate și pentru că prețurile afișate acolo erau probabil cât o garsonieră pentru nefamiliști, dar aveam în continuare sentimentul că blugii mei sunt cea mai tare invenție de la Big Bang 😁
Levi’s, anul 2, prin 1993, îi mai am și acum intr-o cutie prin pod. Nu mai încap în ei, însă tot ar merge îmbrăcați, arată foarte bine. Acum, fast fashion. Cum i-am probat nu am mai vrut să-i dau jos. Ce fericire! Și Chanel no.5. Doamneeee, eram o divă când îl foloseam, cu țârâita, să mă țină până la pensie:). Acum am colecție de parfumuri și tot mi-aș mai lua.
doo lucruri vreau să zic:
– ție ți-or trebuit păpucii ăia ca să mergi la meciurile fecesebenuesteaua?
– RC Star se numea consignația din Iași, iar patronul cred că a fost unul dintre primii multimilionari; că n-aveai de unde altundeva să cumperi mai de doamne-ajută!
azi nici măcar click nu tre’ să faci; vorbești și tu prin casă și, pac, cînd dășchizi telefonu’ ai acolo pregătite toate ofertele; în curînd, probabil, urmează să cumperi ce ai visat!?
Ai să râzi, dar n-aveam bani de dat pe bilete la meciuri în anii ăia. Plus ca sa ajungi în Ghencea, din Regie, părea un soi de aventură.
Tata a muncit pe santier o vara intreaga cand era elev de liceu, ca asa era pe vremea aia, nu mergea la BeachPlease. Cu banii obtinuti, si-a cumparat prima pereche de blugi Levi’s. Cum si-a luat-o si de unde? De la magazinul Cocor din Bucuresti, a auzit ca aduc blugi si a dormit in fata magazinului ca sa prinda dimineata blugii. Da, da, un baiat de 16 ani a dormit pe o patura adusa de acasa, in luna Septembrie, el si inca alte cateva zeci de persoane.
A purtat niste ani blugii aia si apoi i-a vandut.
Acum are 70 si de ani, nu e vreun as in ale internetului, dar stie sa plaseze comenzi online, plateste cu cardul, urmareste reduceri si e mare fan Black Friday.
Comentatorii de azi sunt la categoria 50+. Pensionarilor:-)
Eu am ajuns in Bucuresti in ’98 cu blugi BigStar si opinci Puma. Clasa, lux si opulenta.
Jacheta di pieli am luat-o mai tarziu, din mall-ul de langa gara din Budapesta. Miezu’ din fanta era, doar ca era din piele de oaie si putea ingrozitor, nu puteam sa o port in oras ca ma intreba lumea cand aduc branza.
E ok, în anul doi de facultate mi-am făcut geacă de piele pe tipar de geacă de blugi. Vazusem una la un magazin din București dar costa cât o insulă mai mică în Pacific.
Dar am reținut ideea și m-am duc cu geaca mea de blugi la fabrica de piele și încălțăminte din Vâlcea, undea le-am zis: „vreau o geacă de piele maro închis, cu cusături grena, fix pe tiparul ăsta”. Mi-au făcut-o, că ai mei erau prieteni de familie cu directorul general.
Multă vreme m-a oprit lumea pe stradă să mă întrebe de unde o am, era pur și simplu care mai tare din Univers. Făcea pipi pe geaca sosiei lu’ Ștefan Bănică Junior. 💪
Primii blugi, tot Levi’s, i-am avut in clasa a XI-a, 1984. I-a luat mama de la un vaporean si a dat pe ei 1600lei – ea avea salariul cam 2000. Bineinteles ca a pus mana pe ei si nu i-a mai dat, nici nu conta marimea. Si erau mari, normal.
Asa ca am vorbit cu nea Tica, croitorul unde-si facea tata pantaloni de stofa, sa mi-i ajusteze. S-a chinuit mult omul ala, ca el era specializat pe croiala barbateasca – „la voi e mai greu, ca sunteti strambe”. Asa stia el sa zica despre femei ca au forme. Io nici forme, c-aveam 45 kg.
Dar am tras mult de ei, tot liceul si niste ani dupa.
Iar cu incaltamintea era ceva love&hate. Adica ori aveam noroc si gaseam niste chestii la care colegele mele nici nu gandeau, ori nu gaseam deloc. Si asta doar pt ca purtam 34. Si nimeni, sau prea putine, purtau un numar asa mic. Asa se face c-am avut cele mai misto sandale Guban, cu toc inalt si subtire, din piele-ntoarsa, la banchetul de-a 12-a.
Cand am ajuns la Bucuresti, n-a mai fost nicio problema. Ma chibzuiam cu banii, vindeam cartela de masa, si bagam banii in pantofi de la Venus. Ori faceam pe comanda – 500lei, ori gaseam chiar de gata, neridicati de cele ce comandasera – 450lei. Eu eram mai spre elegant-clasic, am purtat la greu pantofi cu toc. Ajunsesem la performanta de-a sprinta dupa tramvai/troleu incaltata cu tocuri. Mi-amintesc ca am traversat in fuga un bulevard, bineinteles ca nu pe zebra, si mi-a sarit un pantof din picior. Nu m-am oprit, ca venea o masina, dar, cumva-cumva, soferul a vazut ca mi-am pierdut pantoful, a oprit si mi l-a dat venind spre bordura trotuarului. Era o Dacie alba, parc-o vad. Si asta era posibil atunci pentru ca masinile erau putine, nici nu se poate compara situatia cu ce-i acum.
Iar o-ntamplare de neuitat am avut cu o pereche de pantofi „de nunta”, care erau mai degraba „de mort”.
Erau frumusei, ochiosi, cu toc inalt si subtire, tocmai potriviti pentru sora mirelui. Asa am gandit eu, ar merge pentru eveniment, se-nsura frate-meu. M-am fatait cu ei prin casa, pareau ok, cu tocurile eram in elementul meu, deci da!
Ne-mbracam noi sa plecam la biserica, la cununie, doar ce cobor… hopa, s-a rupt un toc. Deja ma luasera si nervii, si transpiratiile. Un var de-ai nostri, de la tara, om pe care nimic nu-l invingea „stai linistita, verisoara, ti-i repar eu! Da un ciocan, da si niste cuisoare” – aveam! Si pe un taburet din lemn din bucatarie, le-a tras niste cuie, de-au ramas intepenite tocurile. Ambele, ca preventiv l-a fixat si pe cel care nu se rupsese. Nici nu mai conta ca la un toc n-a centrat asa de bine cuiele, de-au iesit prin „pielea” tocului. Le-a indreptat din cleste si patent, a contribuit si omul cu niste crema de ghete ca s-acopere locul faptei, super!
Si-au facut treaba, am dansat toata noaptea, ba, cred c-am servit si sarmalele, cu mare talent. C-asa era pe vremea aia, nunta la cort, atatia bani au fost, atatia chelneri am angajat. Si-am mai ajutat si noi, cei tineri si-n putere s-alerge printre mese. A fost ok, a trecut!
Dupa vreo saptamana, mergeam intr-o vizita. Io, tot asa, trageam a cucoana, zic hai sa iau iar pantofii de nunta. Ne-aranjasem, cand sa plecam, de-atat foiala cu imbracat-dezbracat kinderu’ – avea vreo cateva luni – p-asta l-a apucat vomitatul pe rochia mea. Alti nervi, alta distractie, schimba copilu’, sa ma schimb si eu – toti dracii se coborasera-ntre noi.
In sfarsit, coboram carutul cu copilul, ma-ntorc inapoi ca uitasem florile… pe scari la coborare, simteam ceva usurare, eliberator, si ma luase de la talpi-asa.
Cand ma uit, sa mor: tocurile stateau destul de bine, cuiele la locul lor, doar ca-mi ieseau degetele pe lateral. Acum se dezlipisera fetele de talpa.
Deja nu mai stateam bine cu capul, m-am intors, am cautat taburetul pe care se reparasera tocurile, am scos si mica secure pe care o foloseam la taiatul oaselor si am taiat pantofii dintr-o singura miscare. Una singura, izbavitoare!
Am ciobit si scaunul – si multa vreme l-am folosit asa, am scapat si de-ncaltarile alea nimicitoare de nervi, mi-am luat sandalele de toata ziua si-am plecat linistita in vizita.
Exact la fel si eu: doream cu disperare sa ma imbrac cu blugi… abia prin ’88 am cumparat cu greu o pereche, la camin in Magurele, a mai pus frate-meu 2-300 ca nu imi ajungeau banii. Erau turcesti, cu fundite pe glezne, la spate… ce i-am mai iubit!!!
Eu am prins abia anii 2000 cu dorințele de copil de clasa a 5-a (atunci nu aveam bani mai deloc). Și dorințele erau fix așa: ochelari rectangulari cu rame aurii și antireflex mov/albăstrui și blugi evazați cu floricele roz și albastre brodate pe ei. Blugii ăia au fost iubirea mea până la următorul (și ultimul) puseu de creștere. Voiam să rămân scundă cât mai mult timp ca să nu îmi rămână blugii mici. Mi s-a îndeplinit dorința: din familia de giganți și prăjini de 1,80-2 m, eu am 1,60 dacă mă întind. Genetica n-are nici o șansă în fața unor blugi mișto.