Este aproape dezolant să te duci miercuri după-amiaza la un film românesc care nu e cu maneliști, influenceri și bombardieri. Sala era bineînțeles aproape goală, eram acolo doar eu și două femei care, spre meritul lor, păreau că veniseră din proprie inițiativă, nu că intraseră obligate în sală sau pierduseră vreun pariu.

Iar ăsta nu este decât rezultatul modului odios în care s-au făcut filmele românești atâta amar de vreme. Probabil o să mai dureze mult și bine până când spectatorii plătitori de bilet vor considera că pot să dea banii și pe un film autohton. Nfine, am vrut să vă spun asta, pentru că m-a izbit sala aia goală.

Am fost să văd „Trei zile în septembrie” pentru că auzisem de bine despre el și de la oameni în ale căror gusturi la filme mă regăsesc, dar și pentru că mă intriga tare de tot acel cadru continuu de 65 de minute.

Nu știu dacă ați auzit, posibil să nu, dar din cele 75 de minute ale filmului, 65 sunt filmate one-shot, fără nicio tăietură la montaj. Practic, camera stă mai bine de o oră doar pe Andreea Vasile, adică pe protagonistă.

Ei bine, nu știu cum să vă spun, dar nu m-a dat pe spate. E ok filmul, mai degrabă v-aș spune să mergeți să-l vedeți decât să nu, dar e departe de a spune că m-a extaziat. A doua oară nu l-aș mai vedea, iar eu am văzut de minimum două ori toate filmele românești care mi-au plăcut. Dar așa, ca experiență, aș spune că nu-mi pare rău după bani.

O să vă spun pe scurt ce mi-a plăcut și ce nu, după care hotărâți voi dacă vreți să mergeți să-l vedeți.

Și-o să încep fix cu acel cadru continuu de 65 de minute. Personal, în ciuda celor extaziați de găselnița asta a lui Giurgiu, sunt de părere că face un deserviciu filmului și că fără one-shot-ul ăsta ar fi putut fi mult mai alert.

Consider că poate era mai important filmul în sine decât să-și umfle regizorul mușchii pe sistemul „ia uite, am făcut o mărgică”. Și uite-așa avem și răspunsul pentru sălile de cinema goale. Nu știu, nu sunt specialist, zic și eu ce cred din postura de spectator posesor de bun-simț.

Ah, ok, stați să vă spun pe foarte scurt despre ce e vorba, ca să fie mai clar ce tot zic aici. Bianca (alias Andreea Vasile) află în ziua propriei nunți că viitorul soț a înșelat-o cu fosta lui secretară. Și nu doar c-a înșelat-o, dar fosta secretară este și însărcinată, în condițiile în care Bianca face tratamente de doi ani pentru a rămâne gravidă. Evident, îngrozită de ce tocmai i s-a spus, Bianca fuge de la propria-i nuntă.

Ei bine, această fugă a Biancăi prin Eforie Sud (cel puțin acolo pare să fie acțiunea) este filmată într-un singur cadru continuu de 65 de minute. Chestie care, cel puțin pentru mine, a dus la momente iritante. Ritmul mi se pare agitat și artificial, apar dialoguri care trenează, apar timpi morți pe care n-ai cum să-i mai scoți, apar momente în care acțiunea pare că se sufocă în scandaluri, țipete, gălăgie.

Da, da, știu, ăsta este momentul în care o să-mi săriți în cap: „cine ești tu să-l critici pe Giurgiu?”. Băi, nu știu, sunt unul dintre cei trei oameni care au decis să plătească bilet la filmul ăsta într-o miercuri la ora 15:15. Și am așa o bănuială că dacă e să iei la bani mărunți toate cinematografele din țară, numeri toți spectatorii pe degetele de la o mână. Pentru miercuri, zic.

Așa, revenind, dacă tot am zis despre dialoguri, nici filmul ăsta nu poate să iasă din maladia congenitală a filmelor românești: pe alocuri, dialogurile sunt false, în limbajul ăla artificial pe care nu-l vorbește nimeni în viața de zi cu zi.

Poate mai ieșiți din casă și mai coborâți din stratosferă să auziți cum vorbesc oamenii pe stradă? Cu producătorii vorbeam, nu mă băgați în seamă. Partea bună e că nu sunt toate dialogurile așa, ci doar pe alocuri.

Dar cel mai și cel mai tare m-a enervat telefonul Biancăi care suna întruna și de fiecare dată era mă-sa care o chema înapoi la nuntă.

Domnule Giurgiu, stimați producători, fiți atenți aici c-o să vă spun un secret care o să vă dea viețile peste cap: fiecare telefon are un buton de on/off. Dacă vrei să fii lăsat în pace și să nu te mai sune nimeni, pur și simplu închizi telefonul. Sau îl treci în mod avion. Este că nu v-ați fi gândit la așa ceva?

Da, știu, o să-mi spuneți că Bianca de fapt voia să fie sunată, că implicații psihologice și alte căcaturi. E ok, voi puteți să spuneți ce vreți, dar și eu am libertatea să nu vă cred. După primele trei apeluri de la mă-sa, îmi venea să spun cu voce tare:

– Închide, în plm, telefonul ăla!!!

Noroc că mi-era jenă de femeile alea din sală.

Mi-a plăcut mult Andreea Vasile, are forță, trecea pânza, reușea să ajungă până la mine. Mi-a mai plăcut, chiar mai mult decât Andreea, Conrad Mericoffer. Omul face un rol secundar bun de tot, poate ar fi meritat să apară mai mult, dar cine să-i dea spațiu și timp când ai de filmat 65 de minute dintr-o bucată?

Cu tot respectul pentru Emilian Oprea și Adela Popescu, cu care n-am absolut nimic, îmi plac ambii, dar în filmul ăsta par parașutați din altă dimensiune. În cele câteva momente în care apar, mi-au dat impresia că treceau întâmplător pe lângă platoul de filmare și i-a băgat Giurgiu cu forța în film: „hai, mă, că n-are ce să vi se întâmple rău, hai că facem să fie bine”. Băi, nu știu, dar se pare că i-a cam mințit.

Despre celelalte personaje secundare n-am cum să vorbesc, că n-am apucat să-mi fac vreo părere, apar mult prea puțin în film. Le-a lovit și pe ele blestemul celor 65 de minute ale lui Giurgiu. Poate despre Mirela Zeța ce-am am apucat să-mi fac o părere, ea fiind fosta secretară. Mi-a plăcut, am crezut-o.

Altfel, dacă reușiți să treceți peste toate astea, o să vedeți un film cel puțin decent care are imensul merit că nu-i scrâșnește arta printre dinți. Altă boală a scenariștilor și regizorilor români care fac filmele pentru premii și pentru festivaluri, nu pentru omul dispus să plătească bilet. Rezultatul fiind aceleași săli pline și cozi la bilete.

Uite că se poate și fără să dea arta pe dinafară, la Trei zile în septembrie arta rămâne acolo unde îi e locul, în muzee și săli de expoziție. Iar asta, oricât de greu v-ar fi s-o credeți, chiar e ceva pozitiv. Să știți c-am râs de câteva ori pe bune, treabă care m-a surprins până și pe mine.

Cam asta am avut de zis, rămâne să decideți voi dacă vă duceți să-l vedeți sau nu.