Am dat o fugă până la Cluj zilele trecute, să-i văd pe băieții ăia de la FCSB cum își bat joc de nervii, de banii și de timpul meu, dar nu despre asta voiam să vorbim azi, că ar fi o discuție care nu s-ar mai termina niciodată.

M-am cazat la ceva pensiune aproape de stadion și care era pusă fix vizavi de un cimitir. Adică, în momentul în care am deschis geamul camerei, am avut surpriza să constat că tot ce vedeam erau cruci și monumente. Camera mai era și la etajul 1, le vedeam cumva și foarte bine, de sus.

Vă spun drept, nu m-am simțit extrem de confortabil, deși creierul îmi spune că nimic rău nu ți se poate întâmpla într-un cimitir. Mă rog, nimic rău din partea celor care au plecat dincolo. Dacă e să ți se întâmple, tot ăia vii îți pot face ceva. Totuși, cumva senzația, mai ales după ce s-a întunecat, n-a fost chiar atât de mișto.

Și-am stat să mă gândesc oare de unde ne vine frica asta de morți? Pentru că sunt convins că nu doar eu o am. Pune-mă să trec ziua printr-un cimitir și n-am nici cea mai mică treabă. De altfel, am și vizitat cimitire în această viață. Dar pune-mă să trec și noaptea prin aceleași cimitire pe care le-am vizitat ziua și n-o să mă duc nici mort (iată ce glumă deosebită am reușit).

Primul om mort pe care l-am văzut eu în această viață a fost pe la vârsta de cinci-șase ani. Mă lăsaseră ai mei, la țară, la bunică-mea, undeva în județul Galați, care bunică-mea s-a dus într-o noapte la un priveghi. Murise o femeie din sat și, după cum erau tradițiile, mergeau toate femeile din sat la priveghi.

Nici în ziua de azi nu-mi explic ce-o fi avut în cap bunică-mea să ia după ea la așa ceva un copil de cinci-șase ani. A trecut aproape jumătate de secol de atunci și încă mă mai bântuie imaginile cu femeia aia întinsă pe năsălie, cu buzele vinete, cu câte o monedă așezată pe fiecare pleoapă și cu mâinile pe piept, legate între ele cu fașă.

Și poate că nu m-ar fi bântuit, poate aș fi reușit să uit cumva, cândva, dar ce mi s-a întipărit în creier cu litere scrijelite este că, vară fiind, camera aia era plină de muște care, din când în când, i se așezau moartei fix pe buzele cele vinete.

Ei bine, la capul decedatei stătea o altă femeie din sat a cărei misiune era să dea cu un ziar făcut sul în muștele alea care se așezau. Iar în momentul în care ziarul lovea fața, măcar una dintre monedele de pe ochi cădea, iar eu aveam impresia că a înviat mortul și mă căcam pe mine de frică.

Aș minți să spun că mai țin minte cum au fost nopțile de după, dar, cunoscându-mă, pot să pun pariu că nu prea am mai dormit.

Cam asta a fost prima mea experiență legată de un om mort. Nu știu dacă de-acolo mi se trage, dar cred că oarecare influență a avut, de nu mă simt confortabil atunci când vine vorba să mă aflu în aceeași incintă cu corpurile unor cetățeni ale căror suflete au plecat spre veșnicele plaiuri ale vânătorii.

Foarte ciudat a fost că, atunci când au murit ai mei, n-am avut nici cea mai mică problemă. Nu m-am simțit niciun moment în disconfort legat de moarte. Am putut să stau fără nicio problemă în aceeași cameră cu mama sau cu tata și ziua, și noaptea, și în orice context. Dar lucrul ăsta s-a întâmplat strict când a fost vorba de ai mei.

Du-mă într-o casă în care există un necunoscut mort și-o să mă crispez tot. Asta pe timp de zi, că nu există nici cea mai mică șansă să mă duci în acea casă noaptea.

Da, știu, sunt un căcăcios și-un fătălău, trebuie să vă obișnuiți cu asta.

Dar, până vă obișnuiți, poate vă îndurați să-mi povestiți și mie care e relația voastră cu cetățenii care ne-au părăsit prin deces. Vă e frică de morți sau nu?