Cea mai înfricoșătoare poveste pe care am auzit-o vreodată despre pierdut copilul este a unor amici care au avut imensa oportunitate să afle cam ce simți când ți-l pierzi la metrou în altă țară.
Este că sună într-un mare fel? Imediat vă povestesc tot.
Mdeci oamenii erau în vacanță în Olanda (parcă la Amsterdam) cu copilul, un băiețel cam pe la 5 ani.
Într-una din zile, așteptau toți trei pe peron la metrou să plece trenul care era deja în stație și să vină următorul. Ei, și cum stăteau ei așa liniștiți, exact în momentul în care se închideau ușile, ăla micu’ se smulge din mâna maică-sii și intră în vagon.
Bănene, dar a făcut asta exact în secunda în care ușile s-au închis și metroul a luat-o din loc.
Vă dați seama cam cât de tare și rapid s-a scurs viața din cei doi părinți rămași cu ochii holbați pe peron? Vă zic, mi s-a ridicat părul pe tot corpul când povesteau și mi-am imaginat scena.
Pentru că, vrei nu vrei, îți pui imediat întrebarea: ce căcat făceam dacă mi se întâmpla mie? Cum să reacționezi, ce să faci mai întâi, când vezi c-o ia trenul din loc cu copilul tău în el?
Marele lor noroc a fost un tip, un olandez care era în vagon și-a văzut toată scena. Pe om nu doar că nu l-a durut în cur, dar și-a dat seama imediat ce s-a întâmplat.
Cu o prezență de spirit pe care, recunosc cinstit, nu cred c-aș fi avut-o vreodată, a prins copilul ăla de o mână și le-a făcut calm semne celor doi părinți rămași împietriți pe peron. Niște semne din care cei doi au apucat să înțeleagă că-i așteaptă la prima stație.
Bă voi înțelegeți la justa valoare ce povestesc eu aici și de ce zic că nu aș fi avut în veci atâta calm, spontaneitate și prezență de spirit? De la momentul în care se închid ușile durează doar câteva secunde până o ia metroul din loc.
Olandezul ăla a reușit în cele câteva secunde nu doar să se prindă despre ce e vorba, dar să și acționeze în așa fel încât să-i facă pe părinții copilului să înțeleagă ce va face. Niciodată în viață n-aș fi fost capabil de așa ceva, ajungea metroul ăla la capăt de traseu și eu încă m-aș fi întrebat ce să fac, cum să procedez.
Sper că vă imaginați cam cum au trecut cele câteva minute până să vină următorul metrou și cele alte câteva zeci de secunde cât a durat drumul până la stația următoare, da? Practic, le-a trecut toată viața prin fața ochilor. De mai multe ori.
Refuz să încerc să-mi imaginez cam care ar fi fost continuarea dacă olandezul ăla nu era cel mai cerebral om care a calcat vreodată pe suprafața Terrei.
Mă rog, hai că m-am lungit, c-aș fi vrut să vă povestesc și cum m-am pierdut eu când eram mic, la Năvodari. Cum am simțit fiorul dulce al morții când mi-am dat seama că habar nu am unde sunt ai mei în mulțimea aia de prosoape așezate unul lângă celălalt pe toată suprafața plajei.
Noroc că taică-meu avea totuși creier, când a văzut că plec de lângă ei m-a lăsat în pace, dar nu m-a scăpat din ochi nicio clipă. Cică „a vrut să vadă dacă știu să mă întorc singur”. Ce să vezi, n-am știut.
N-apucasem bine să dau drumul la primul urlet de plâns, că deja era lângă mine. Dar chiar și așa au fost unele dintre cele mai lungi secunde din viața mea. Cred că deja apucasem să-mi imaginez cum voi ajunge să sfârșesc la orfelinat.
Bine, probabil că până la urmă, după ce m-aș fi pus în cur urlând, m-ar fi recuperat cineva. După care aș fi devenit și eu unul dintre anunțurile care se auzeau pe tot parcursul zile la boxele de pe plajă.
„Părinții copilului care răspunde la numele de Mihai Vasilescu sunt așteptați la sediul Radio Vacanța să-l recupereze”.
Hai că până la urmă v-am povestit.
Acum să vedem cum stați voi. Deci, v-ați pierdut vreodată copilul? Unde, când, cum?
Nu chiar pierdut, dar doamna mama l-a luat si a disparut cu el din tara. Nu a fost prea placuta senzatia. Am revazut copilul cam dupa 3 ani.
In legatura cu semne si prezenta de spirit am trecut si eu o data printr-o faza.
Veneam spre casa, drumul urca pe un deal unde era o intersectie si eu trebuia sa o iau la stanga, drumul initial continua dupa deal drept inainte.
Am oprit masina, sub buza dealului, deci nu aveam vizibilitate spre continuuarea drmului, doar spre iesirea din stanga.
Cind sa o cotesc, brusc apare un motociclist din sens opus, se uita la mine si ridica doua degete in forma de V si se duce. Incep sa ma misc spre stanga si ma gandeam ce imi arata ala semnul de Victorie. si brusc ma prind, apas pe frana la timp si la 5 m de masina, in varful dealului apare cel de al doi-lea motociclist.
Primul imi arata-se ca ei erau doi motociclisti. Pe moment a inghetat vorba aia in mine.
Comentariu beton!62
într-o poză de nuntă a șefului meu italian apare un tip în scaun cu rotile;
– cînd aveam 16-17 ani ne dădeam cu Vespe modificate pe deal, afară din sat;
-…
– și mai făceam, uneori, noaptea, „turnir” (sau ceea ce în filmele americane se numește playing chicken), 1 la 1; și prietenul ăsta cobora cu viteză, vede 2 faruri care urcau și crede că sunt 2 motorete; el a ținut drept, crezînd că cele 2 faruri vor splita; era un Fiat Panda…
Comentariu beton!37
De câte ori dau de tine pe-aici mă pufnește râsul când îți văd nick-ul. Nu de alta, da’ mai știu pe unul Gigi împaratul și fac confuzie: ete, domne, a intrat iar Jiji pe-aici
@Anel
Multumesc, îmi place când pun un zâmbet pe fața cuiva. Restul de Gigi e falși, d’aia sunt Adevaratul!
Comentariu beton!12
Au mai pățit unii noaptea că au văzut un far și credeau că e motoretă și de fapt era camion care avea un bec ars.
Comentariu beton!12
Nu. Stateam cu ochii pe el ca pe butelie. La mare, pliam salteaua ca pe un fotoliu, o asezam chiar in buza marii si nu-l scapam din ochi nicio clipa. Dupa o saptamana la mare, aratam ca un biscuit Oreo desfacut; bronzata pe o parte, alba pe cealalta.
A patit si el, ca si tine. N-a nimerit directia si a luat-o razna pe plaja. Nu plangea, nu tipa, dar era cam confuz. Am plecat in urma lui si l-am recuperat fix cand se oprise si se holba la o tipa…mai pufoasa, asa, care facea plaja topless.
Comentariu beton!56
Niciodată nu mi-am pierdut copilul, pentru că încă îmi amintesc cum m-am pierdut eu la mare, copil fiind și când mă gândesc încă trăiesc acea panică imensă care m-a cuprins atunci( bine, ai mei nu mă scăpaseră din ochi nicio clipa, dar eu nu știam asta). De aceea de când am devenit părinte am stat cu ochii pe el ca pe butelie.
Dar sunt foarte atentă în jurul meu, observ părinții cu copii și cel mai probabil aș fi procedat la fel ca olandezul.
Comentariu beton!36
Copii nu am și mie nu mi s-a întâmplat. Dar nu mă pot abține să zic ce mișto știi să scoți, a-nu-mai-știu câta oară, o poveste din absolut orice 🙂. Parcă am fost acolo, pe peronul ăla.
Cred că ai putea scrie un text foarte interesant inclusiv despre o cană, dacă ți-ai propune.
Comentariu beton!50
s-a scris, este cana detectiv! mai ne informăm și noi?
Comentariu beton!55
Eu era să pierd copilul din mine când stăteam cu o mână prin aer şi cu restul de trup silfid sub apă…noroc tot aşa, de un olandez român extrem de inspirat, care mi-a întins o altă mână, a lui, şi m-a tras din masa de hidrogen oxidat. Dunăre, my love!
O întămplare tot cu pierderi şi tot cu olandezi şi tot cu metrouri şi tot cu Amsterdam, dar fără copii, a fost că mi-am uitat borseta cu acte, portofele, chei, cuţite, săbii, grenade defensive şi ce mai poartă omul la el în vacanţă, în metrou. Care, evident, a spălat rapid putina din staţie, până să se prindă prostu’… M-am întors eu după ele agonizând, că îmi era mai mult de grenade, că mai faceam glume cu ele la colegi…cum se face prin birouri…Marele meu noroc e că olandezii ăştia sunt un fel de Speedy Gonzalez mbip-bip, iar porseta fusese în prealabil recuperată din metrou, de 2 agenţi de police, pe numele lor de cod Verstapen Max si Verstapen Jos.
Recomand o brăţară la picior! Cu cip!…Şi pufarine, evident!
Comentariu beton!36
Da, am fost la sot, care lucra pe vas de croaziera la vrea respectiva. Copilul 4 ani, personalu aproape exclusiv nemțesc, dar ceva boaba engleza știau. Si am fost eu cu el in zona de balaceala, aveau un tobogan cu apa pe nava si cate un lighean de piscina. Am vrut o cafea si am zis sa fug repede sa îmi iau pana coboară copilul pe tobogan. Si m-am întor, linistita mi-am băut cafeaua si copilul nu mai venea…si asteptam…si nimic. Si panica, l-am cautat in zona cateva secunde, cred si m-am pus pe un plâns maxim. Am întrebat diverse persoane care lucrau acolo…nimic. dupa vreo 15 minute, il vad pe mesiu soț cu copilul in brate, cand Doamne…parca m-am născut din nou. Il găsiseră anumite persoane, l -u dus la Kids club, acolo cumva a reușit sa spuna cine este ta-su, care a fost sunat sa vina sa il iau. Nu l-am mai scăpat din ochi alta data. Si atunci l-am învățat numărul meu de telefon pe care l-a folosit de cateva ori cand s-a mai rătăciți de mine, dar scurt…gen mall
Comentariu beton!27
Revăd filmul din urmă cu 25 de ani, doar că în loc de metrou era un lift și în loc de 5 ani, fiică-mea avea 3. Eram în concediu, cazați la un hotel și n-am avut loc în lift, așa că am rămas toți trei să așteptăm, când fi-mea se smulge din mâna mea și intră în lift. În secunda următoare ușile se închid și noi rămânem pe palier. După câteva secunde de buimăceală, îi spun soțului să o ia pe scări, să vadă dacă nu o găsește la unul din etaje, în timp ce eu stau și aștept la parter. Norocul nostru a fost un cuplu de pensionari, care a văzut toată scena și a rămas în lift, cu ea de mână (de parcă mai putea fugi undeva) și au adus-o la parter după ce s-au plimbat pe la toate etajele… Le-am mulțumit și după câteva minute apare și soțul transpirat tot de la frică si efort și îmi spune
că nu o găsește… Când a văzut-o cum stătea cumințică pe un fotoliu i s-a luminat fața…
Comentariu beton!46
Băiatul meu cel mare a ieșit singur din Dedeman, si s-a dus în Carrefour, să facă mici cumpărături. L-a găsit soțul, cu coșul încărcat. Avea semințe, bere și un tort de înghețată.
Nu împlinise 3 ani.
Comentariu beton!157
‘Ngheţata nu e bună! Te doare gătu’! Puţină educaţie nu strică, păi da!
Comentariu beton!30
@Lori, copilul să se facă politician, văd că reușește în același timp să mulțumească și să enerveze întreaga familie; tre’ doar să scaleze…🤣
Comentariu beton!75
Ataboy!
Da, în supermarket. Tot alerga în jurul meu, în timp ce căutam ceva pe un raft. Dar și revenea și mă atingea pe picior. Să fi avut 3-4 ani.
Ideea este că eu nu m-am prins că am pierdut-o, dar am auzit în difuzor: „mama copilului Delia este așteptată la casa 11. Mama copilului Delia este așteptată la casa 11”. Copilul Delia molfăia o acadea, total senin(ă).
Este același copil care a scăpat în vasul de toaletă, după ce renunțaserăm la reductor și se înțepenise acolo.
Comentariu beton!87
Da, în supermarket. Tot alerga în jurul meu, în timp ce căutam ceva pe un raft. Dar și revenea și mă atingea pe picior. Să fi avut 3-4 ani.
Ideea este că eu nu m-am prins că am pierdut-o, dar am auzit în difuzor: „mama copilului Delia este așteptată la casa 11. Mama copilului Delia este așteptată la casa 11”. Copilul Delia molfăia o acadea, total senin(ă).
Este același copil care a scăpat în vasul de toaletă, după ce renunțaserăm la reductor și se înțepenise acolo.
Eram la Zoo in Antwerpen si au astia o imitatie de pestera. La intrare are un fel de extra culoar de vreo max 2 metri. Juniorul de vreo 3 ani, intra pe acolo (era jocul nostru) si eu trebuia sa il astept la capatul celalalt. Dar la capatul celalalt, nici urma de junior. Am cautat in pestera aia intunecara vrea 10 minute. L-am gasit la toboganul din partea opusa a pesterii. Cum a putut sa dispara asa de repede in alea 2 secunde, ma intreb si acum. Rezultatul? Cum am ajuns acasa, i-am comandat o bratara cu numerele noastre de telefon si pe care a purtat-o multa vreme ori de cate ori mergeam pe undeva sau in vacanta.
Si eu m-am pierdut o data in buric de targ. M-am oprit sa ma uit la o vitrina fara sa spun nimic. Ce spaima am tras cand am vazut ca ai mei disparusera din raza mea de vedere. Noroc ca m-au vazut vecinii si m-au luat de mana si au inceput sa ma intrebe pe unde cred ca ar putea fi mama. Insa mama stiind ce are in batatura, s-a intors din drum si m-a recuperat.
Comentariu beton!33
In Germania, intr-un parc destul de aglomerat. 3 adulți fără cap au stat la coada sa cumpere bilete si au lăsat cei 2 copii de 6 ani fiecare la un loc de joacă. Ăștia doi s-au certat la un moment dat si al meu a plecat sa ma caute. Când noi am terminat de luat biletele si unul dintre noi s-a dus sa aduca si copiii, nu i-a mai găsit pe amândoi. Am început sa il cautam, locul de joaca nu era îngrădit si dădea si spre un râu. In fine, dupa vreo 10 minute l-a găsit intr-un restaurant, unde i se spusese sa aștepte, ca o sa vina mama sa il ia. Copilul si-a amintit instructajul general, făcut cu ceva vreme in urma: sa caute un adult, de preferat o femeie cu copil, sa ii spună ca s-a rătăcit, sa o roage sa ma sune (stia numărul meu de telefon, dar el nu avea telefon la vremea respectivă) si sa aibă convingerea ca eu nu plec din locul respectiv pana nu il găsesc. Abia cand m-a văzut si dupa ce l-am luat în brațe a început sa plângă. Si sa imi povestească cum nu a găsit o doamna si a vorbit cu un domn. Care l-a dus in restaurant si l-a predat catre doamnele de acolo. Mi s-a părut incredibil ce siguranță de sine a avut, cum a reușit să vorbească in germană (era la școala germană) si sa se descurce la 6 ani. In ceea ce ma privește pe mine, am intrat in modul „trebuie sa il găsesc si il voi găsi”, deja făceam scenarii către cine sa ma duc pentru anunțuri, poliție, etc. Tot după ce s-a terminat m-am panicat si eu. Dar da, nu este distractiv si albești un pic (mai mult) in minutele alea.
Comentariu beton!62
Aoleo. Da,da da.:(
Copilul mare, certat fiind intr-un parculet, in cartier, a plecat. ( fara sa zica, desigur). Avea vreo 7-8 ani si s-a dus singur aproximativ o ora pe jos, pana in parcul central din oras,in plina vara.
A fost ceva…de groaza. Cautat prin cartier, anuntat politia, intr-un final dupa vreo 3 ore a ajuns singur acasa ( care era in alt cartier decat cel.in care eram cand a plecat).
Alta data l-am pierdut in Gradina botanica din Tg Mures. Inca un ceas de cautat, zbierat si crezut ca ti se prabuseste lumea, cand iti faci scenarii cam ce s ar fi putut intampla.
Mai am si cu cel mic la fel povesti de groaza cu pierdut ,dar in episodul urmator.
Ps. In principiu, aveam despre mine paretea ca sunt un parinte ok, d ala de respecta programul copilului de somn, parenting cu blandete ( in limita posibilului) , diversificare cu broccoli si piure de pastarnac…da na
Comentariu beton!15
Am pățit-o și noi. Eram într-un magazin de haine, iar copilul ba cu unul dintre noi, ba cu celălalt. Fiind familie tradițională, ne-am împărțit la un moment dat pe raioane diferite. Doar că, la un moment dat am realizat că și copilul s-a separat de noi.
Acum, ați zice că nu-i mare lucru, era în magazin. Doar că magazinul era într-un centru comercial și avea două căi de acces. În secunda în care ne-am dat seama că nu mai e nici la mine, nici la nevastă-mea, ne-a lovit panica.
Am început să-l căutăm disperați printre rafturi și umerașe, până când am găsit botul de carne de vreo 3-4 ani ascuns sub un rastel cu haine. Își găsise o ocupație extraordinară: trecea dintr-o parte în alta printre hainele atârnate pe umerașe. Ba era la vedere, ba dispărea.
La 3 ani era distracția vieții. Pentru noi, câteva minute care au părut câteva ore.
Comentariu beton!38
Al meu fugea si se ascundea in cabina de proba. De unde chicotea pe infundate cand il strigam. Nu ma incadrez la poveste ca l-am recupetat in 2 secunde dar un fir de par alb tot am.
Comentariu beton!18
Exact Radio Vacanța….avea un copil Mihaela,care de fapt era Corina,vreo 3 ani sau 4 ,sora mea cea mică.Plângea atât de tare de nu se înțelegea cum o cheamă.Astăzi s-a „pierdut” in Belgia,cu soțul și fata ei,mai ne vedem prin intermediul WhatsApp.
Dar faza cu metroul mi s-a întâmplat mie,cu băiatul meu , încă puteam să-l țin în brațe.Avea cam 3 ani și puțin,veneam de la controlul de la Obregia (autism abia diagnosticat).Și la minunata Piața Victoriei dădeam să urcăm către Gara de nord.Si repede ,că hunii și tătarii dădeau valma pe scări,eu cu grijă să nu-l pierd îl iau în brațe.Si exact când anunța plecarea , răposatul tacsu apucă să urce și eu cu băiatul să rămânem pe peron.Și in anul 2005 încă nu aveam telefon toți,dar tot bagajul și geanta mea erau la soț,noi rămăsesem ca orfanii in gară.În 5 minute mi-am organizat gândurile,știam că el n-o să plece fără noi la Ploiești, așa că am așteptat următorul metrou și ne-am regăsit la gară,exact in dreptul scării rulante.
Au fost printre cele mai tensionate 5 minute din viața mea,pe moment știu că am incercat să nu mă pierd cu firea,dat fiind că aveam băiatul cu mine.Și credeți-mă pe cuvânt, câte 5 minute de-astea m-au călit mai tare decât mi-am imaginat.
Comentariu beton!37
De pierdut, n-am pierdut niciun copil. În schimb, acum o lună de zile soția mea a avut o experiență care a marcat-o. Era cu cei doi copii mici, șase și trei ani, în Constanța la noi, pe Ștefan cel Mare, stradă pietonală. Copiii se dădeau cu bicicletele. Cea mică de trei ani, na, ca mulți copii la vârsta asta, descoperă lumea și făcea foarte multe pauze d-astea în care stătea călare pe bicicletă și se uita în toate direcțiile. Observa. Soția, oricum, era cu ochii pe ei, stătea pe o bancă.
La un moment dat, vede cum un grup de țigănci, din alea cu fuste colorate, pline de zorzoane, se apropie de aia mică și încep să îi spună ceva. Soția se ridică și se apropie așa, ca și cum ar fi un trecător, să asculte ce îi spuneau. Când ajunge lângă copilă, aude cum alea îi spuneau ceva de genul că vai ce drăguță ești, avem niște jucării pentru tine, uite, hai să-ți dau niște bomboane, îmi dai mâna să te iau cu mine acasă, hai să mergem la mine acasă, că îți dau bomboane, îți dau jucării. La modul cât se poate de serios. Copilul se uita așa, siderat la țigăncile alea și, na, trecea prin diverse stări, cine știe ce era în capul ei la trei ani. La un moment dat o ia de mână pe asta mică și atunci a intervenit soția. Bineînțeles, ca orice mamă într-o situație de genul ăsta, a ieșit dragonul roșu din ea și a vărsat flăcări. Dar așa, ca idee, stau și mă gândesc, oare ce avea de gând țiganca aia?
Comentariu beton!65
Pff, cred că a marcat-o pe soție! Mie asta mi se pare și mai înfricoșătoare, pentru că există o intenție malefică undeva. Altfel, dacă pierzi copilul, șansele să dea de oameni care să sune părinții sau să aștepte la următoarea stație sunt (sper) mai mari. Dar, în cazul ăsta, e cam clar că voiau să meargă copilul cu ei. Cum ne gândim noi câteodată că e folclor, că vine ambulanța neagră și fură copiii și alte povești, eventual noaptea apare și dispare… oh well, nu trebuie să fie nimic mistic, se întâmplă lângă noi.
Comentariu beton!26
Si eu am patit-o fix la fel pe la 3 ani. Numai ca tanti intrase la noi in curte si imi tot punea intrebari. Noroc cu bunicul care a iesit din casa si a alungat-o. Se pare ca voia ca ma ua cu ea.
Comentariu beton!25
Pierdut copil..cca 4 ani . Noi în drum spre Bg – concediu- 2 bucăți la purtator- 7 și 4 ani
Hai un ultim stop în Mall Tomis la Ct( noi, mai moldoveni, asea) , o buda , un suc..o merdenea, ceva .
Toate cele de mai sus bifate, haidem la masina…stupoare . Prâslea lipsea..nu stim când și cum s-a rupt de grup. Panica , panica , panica. Ne-am despărțit eu pe o parte , domnu pe alta parte ..si roata în Mall.. pana ne găseam iar..după vreo 2 ture, timp în care disperarea creștea.. am zis sa luam și magazinele la rand ( ca pana atunci eram am cautat doar pe culoar ) ..Stupoare!!. La.doi pași de buda ( de unde se pare ca s-a produs separarea ) un PetShop.. prâslea, liniștit.. admira animalutele, acvariile si ce mai ” serveau” oamenii p-acolo .
Happy end, după ceva thriller preț de vreo 10 minute bune.
Prâslea acu poseda 23 anișori..
.
Comentariu beton!39
Aaa .și atunci am aflat cum domnu’ din dotare s-a pierdut la mare..- a rămas în autobuzul din care trebuia sa coboare cu mama și sora – și cum a stat in autobuz cu doamna taxatoare in ghereta acesteia si a mancat piersici in timp ce mama socara murea si invia la fiecare secunda ..recuperat intr-un final la capătul traseului.
+ cu alta ocazie vedeta la Radio Vacanta -Pare ca-i ceva genetic :)))
Comentariu beton!25
Asta cu desprindera de grup mi-a amintit de alta intamplare.
Pe la sfarsitul anilor ’70, mare excursie mare anuntată in facultate, vizită in Cuba.
Pleacă grupul cu Aeroflot-ul însoțit de o asistentă, Gina Vagina, poreclă bine meritată, si la prima escală, de cateva ore, in New York, se coboară in zona internatională să-si dezmortească studentii picioarele dupa vreo 11 ore de stat in cabină.
La un moment dat, apare un politist american, se duce la Gina si ii spune ca un copil a cerut azil politic. Se dă adunarea prin difuzoarele aeroportului, studentii incep sa se adune si incepe nebunia. Descarcat bagajele din avion, fiecare isi identifică bagajul personal si bagajul rămas e inapoiat azilantului.
Pe la sfarsitul operatiei de identificare a bagajelor, hop, alt politist, altcineva a cerut azil.
Descarcă din nou bagajele si luat procesul de la capat.
Chestia asta s-a repetat de vre-o 6 ori.
Exasperată si probabil cu gandul la consecinte, Gina Vagina a anuntat solutia salvatoare: „Măi copii, ia tineti-vă de mană”
La intoarcerea din Cuba, din nou escală in New York, de data asta toata lumea sechestratată in avion si Aeroflot-ul nu a mai avut intarziere.
Pierdut copil de 5 ani în Băile Felix, unde eram doar în trecere, singură cu el… A dispărut într-o clipită de lângă mașină! Secundele păreau ani, minutele mi s-au părut secole! Șoc! Groază! Nu aveam pe atunci telefon mobil! Am intrat într-un hotel și-am rugat la recepție să anunțe poliția… Cam după 10 minute (o veșnicie!) copilul apare vesel lângă mașină, cu un buchețel de flori de câmp…
La rândul meu, tot cam 5 ani aveam, m-am pierdut de ai mei, la mare, dar în hotel. Știam etajul și că avem camera la ultima ușă, la capătul holului. Am plecat de la recepție, de lângă tata ca să urc la mama în cameră. Însă, am greșit etajul și am luat-o în direcția opusă, holurile imense fiind identice stânga/dreapta. Am găsit ușa încuiată, mama nicăieri! Am bătut cu disperare, lacrimi, spaimă… Mi-a deschis o doamnă drăguță, dintr-o altă cameră de pe hol, care a înțeles imediat că m-am rătăcit și a stat cu mine până au fost anunțați ai mei și-au venit să mă recupereze…
Comentariu beton!26
Copilul din dotare nu l-am pierdut. Am păţit-o eu, în schimb, când aveam vreo şase ani! Mergeam la grădiniţă, care era destul de departe de casa noastră – o staţie de tramvai. Fratele meu mai mare era în clasa a patra, iar şcoala lui era peste drum de gradiniţă. La ora 12, terminam amândoi, iar misiunea lui era să mă recupereze şi să mergem acasă. Intr-o minunată zi, respectăm programul, numai că el decide să luăm tramvaiul, ca să nu mai mergem pe jos. Buuun! Tramvaiul era aglomerat, el coboară unde trebuie, dar uită că mai eram şi eu…Mi-am dat seama că a coborât fără mine, prea târziu însă, tramvaiul plecase din staţie. M-am speriat puţin, dar am coborât la următoarea staţie şi am aşteptat! După câteva minute apare fratele meu, gâfâind şi disperat, dar fericit că m-a găsit! Am păstrat amândoi secretul! Povestea le-am spus-o părinţilor după vreo cincizeci de ani!!
Comentariu beton!58
are nouă ani jumate, e destul de isteață și comunicativă, dar n-ai idee cum stăm cu ochii pe ea! mai ales de cînd am ieșit din țară; după recomandarea ta Pororoca e un cuvînt care-mi revine recurent printre gînduri!
de pierdut m-am pierdut pe munte, în ’86, cu încă 2 proști de 12 ani ca mine; cumva am reușit, prin pădure la Vatra Dornei (vezi ieri) să nu ne ținem de alaiul de copii care urcau, așa că la un moment dat ne-am trezit singuri; ne-a dus mintea s-o luăm la vale, n-am mai găsit poteca corectă, am ieșit la vreun kilometru de tabără, mult mai jos; pedeapsa nu mai știu care a fost, dar sigur am primit-o!
Comentariu beton!24
Ai lovit unde inca doare, chiar si dupa 10 ani. Am pierdut copilul din dotare in Disneyland, in timpul paradei. Olandezul meu era o doamna frantuzoaica, care a gasit copilul si incerca sa il duca la „Lost and Found”, in timp ce copilul urla ca el nu vrea sa mearga. Nu mi-a placut la Disney, nu „mai ma” duc.
Comentariu beton!25
Inteleg panica, subscriu, copilul cu dizabilitate din dotare, cu ceva limbaj dar nu total inteles de cei din jur imi spune ca vrea pe aleea x, eu pe aleea y, convinsa ca va veni dupa mine….ei nu, el a mers pe x si apoi fuga cam 200 m spre unde erau niste banci, ma astepta pe banca dar ma cauta cu privirea, 30 secunde poate un 1 minut de panica totala….nu stiu daca a inteles mare lucru din asta, i-am facut logoreea corespunzatoare. Sper sa nu se mai intample, dar nu am vreo garantie, nu doresc nimanui sa simta starile de panica amestecate cu frica din momentul cand realizezi ca nu iti vezi copilul.
Copilul nu l-am pierdut ca stiu ce poamă am fost eu cand eram mic.
Am fugit de ai mei si m-am ascuns in tunelul pe unde circula trenulețul din Parcul Tabacariei din Constanta, tin minte ca am intrat in el si la un moment dat nu se mai vedea lumina de la capat si am înghețat pe loc cateva minute pana mi-a trecut prin cap sa ma intorc la intrare. Si ce sa vezi, nu mai stiam cum sa ajung acasa si pana la urma m-a adus sectoristul. A urmat bataia de rigoare si promisiunea ferma ca nu mai fac. O luna mai tarziu, in vacanta de vara, mi-a venit pe chelie sa plec la țară la bunici si cum ai mei nu puteau pleca sa mă ducă cand a vrut muschiul meu, mi-am pus 2 haine intr-o pungă si dus am fost, cu gandul ca ma duc la gară si iau trenul spre Suceava si de acolo…nu cred ca am gandit asa departe, ca erau inca vreo 60 km pana la bunici. In fine, m-am suit in troleibuz, regulamentar fără bilet pentru ca pla bani, eu credeam ca e gratis ca doar nu plăteam cand mergeam cu ai mei si am presupus ca banii sunt doar un concept abstract. Norocul sau ghinionul meu e ca m-am suit in troleibuzul gresit, care mergea in port si nu la gară, asa ca m-am trezit la cazinoul din Constanța la cap de linie. Si cum stăteam pe scaun așteptând sa ajung la gară, a venit soferul la mine sa mă intrebe de sănătate, ca rămăsesem singur in troleibuz. Mai departe, aceiași cronologie, sectoristul, acasă, bataia regulamentară si promisiunea ca nu mai fac. Acum ca ma gandesc, nu stiu cum naiba apărea sectoristul ăla asa repede, cred ca se teleporta sau ceva, ca in ambele dăți nu a durat mai mult de 5 minute până i-am vazut cașcheta lucind in soare. Aveam 5 ani atunci.
Am mai fugit de-acasă de-abia pe la 16 ani, cand vroiam sa-mi cumpar blugi si tricou big star si taica-miu mi-a zis ca daca ii vreau trebuie sa muncesc sa fac banii respectivi. Si asa am facut, am fost băiat ascultător.
Comentariu beton!39
Neata!
Da, povestile cu pierdut copilul din dotare sint horror. Instant te prefaci stana de piatra si nu mai judeci.
Eu ma pierdeam in fiecare zi la mare, exact cum ai zis si tu: la plecare totul pare atit de simplu si apoi… totul devine atit de uniform, nu mai exista repere. Si, da, venea taica-meu sa ma recupereze dupa ce auzea anuntul ca-s pierduta. Asta nu inseamna ca a doua zi nu o luam iar din loc 🤣🤣🤣
Pe fie-mea am pierdut-o intr-un magazin, inchipuieste-ti parterul la Cozia ca un tot unitar. Ei, 3 secunde am fost neatenta la ea si a disparut. Erau o mie de cotloane, umerase cu haine si ea avea 18 luni, luase viteza la mers si, fiind mica, nu se vedea printre rindurile de haine … Am intrat in panica instant si m-am gindit sa nu iasa din magazin, sa nu plece cineva cu ea. Ma tot invirteam, incercam sa dau de ea cu privirea, nu se vedea nimic. Un tip de la securitatea magazinului m-a ginit ca ceva nu era in regula. A venit la mine, i-am zis despre ce e vb, m-a linistit (sau a incercat sa) si am purces impreuna sa o cautam. Dintr-un capat al magazinului catre capatul opus. Bineinteles ca ea era demult la capatul opus. Cind am dat de ea alerga cu un fular transparent pe ea, cules de cine-stie-unde, era fericita si nu avusese nici o clipa impresia ca e pierduta sau ceva…
Alta poveste a unor prieteni. Ei sint fani Spania, aproape toate vacantele si le petrec acolo. Asa ca pleaca ei la PortAventura, parc de distractii. Copilul avea 5 ani atunci. Si acolo au pierdut-o, cind puhoiul de oameni era al mai mare, a mica s-a desprins de ei si deodata s-au trezit fara ea…. panica, evident. S-au uitat in jur, nimic. Au marit cercul, tot nimic. Si apoi… au gasit-o. Dar momentul ala in care esti in panica totala, fara pic de singe in vene, fara sa stii unde iti e comoara ochilor, e horror.
Comentariu beton!22
L-am pierdut pe fi-miu (4 ani la vremea respectivă) relativ recent, acum câteva luni.
Eram într-un parc național din America (Joshua tree, pentru cine cunoaște) și ne distram teribil cățărându-ne pe bolovani într-un adevărat labirint de stânci. Cea mai mare plăcere a copilului este să se cătare, mai ales pe pietre, deci era o fericire maximă. Până când l-am pierdut.
Nici nu mi-am dat seama inițial, credeam ca e cu ta-su, până l-am auzit pe acesta ca începe să îl strige cu din ce în ce mai multă seriozitate în glas. În câteva minute seriozitatea s-a transformat în panică adevărată.
Copilul meu e în general foarte independent și se orientează foarte bine, aș zice mai bine decât mine. Nu mi-a fost niciodată frică să îl scap din ochi câteva secunde, dar acum treceau minutele și scenarii începeau să apară în capul meu. A căzut, s-a lovit la cap, nu mai respira, zace pe după vreun bolovan. Mai băgăm în ecuație și pume și șerpi cu clopoței ca să fie tabloul complet. Simțeam cum nu mai pot respira nici eu, știu cum îmi trăgeam de tricou de neputința.
Am început să întrebăm oamenii, câțiva au început să caute împreună cu noi. L-a găsit o tanti, indianca ceva, ascuns după un bolovan.
Când a văzut în ce hal eram cred ca s-a speriat și el, și nu a mai fost în stare să ne explice foarte ce s-a întâmplat. Probabil inițial era absorbit de joaca lui, după care s-a speriat când a auzit cum îl strigam? Cine știe.
Îmi pare rău ca nu am apucat atunci să ii mulțumesc femeii care l-a găsit, eram așa de sleită emoțional, ca m-am așezat direct pe jos și nu am mai fost în stare să scot niciun sunet vreo 5 min.
Comentariu beton!12
Am două fete cu diferență de 3 ani între ele. Când aveau aproape 5 și 2 era groaznic că fugeau în direcții diferite. Eram în fața blocului cu alte mămici cu copii mici și Maria mea a dispărut! Strigă, toți ceilalți la fel. Groaznică senzația! Maria mea se dusese în casă, liniștită că nu mai avea chef de stat afară. În casă era mama mea care auzind strigăturile de afară a ieșit la balcon să îmi spună că al meu copil e bine mersi la desene animate. Și acum îmi aduc aminte senzația înfiorătoare!
Faza frumoasă e că mi-a mai făcut-o o dată, la bunici la țară unde mi se părea că există o mulțime de pericole, furci, topoare, fântâni etc. Se jucau copiii de-a v-ați ascunselea și ea rămăsese ultima, nu era de găsit. Din nou, strigături, nimic! Ea gasise un loc foarte bun în fân și nu auzea că era strigată. Am interzis joaca asta de atunci!
Acum are 16 ani și putem să râdem de situațiile astea dar atunci …. 😱
Comentariu beton!23
Am simtit de doua ori fiorul acela al pierderii copilului. Odata pe fiica mea, avea vreo 3 ani si eram cu o prietena care era tot cu o fetita de aceeasi varsta, Eram in magazin universal ( pe atunci nu erau mall-uri. La un momentdat nu mai vedem fetele. Panica totala , strigat, cautat. Intr-un final le-am gasit la acelasi etaj aproape de scari . A mea fiica plangea de mama focului. Cealalta, senina de zici ca era cu maica-sa de mana.
A doua oara cu nepotul. Eram in Dedeman cu ginerele si zvapaiatul. Eu eram cu el la bufetul magazinului sa ii cumpa o apa . Pe cand plateam, probabil, era singurul moment cat nu am stat cu ochii pe el, a disparut pur si simplu.
Panica totala, nu stiam incotro sa o apuc, afara din magazin, in magazin.
Din nou strigaturi, inima sa imi sara din piept. Si numai ce aud ‘ da, bunica , de ce strigi asa”.
El il vazuse pe taica-sau in magazin si a tulit-o ca din pusca fara un cuvant. Avea 4 ani.
Nu as dori nimanui sa treaca prin ce am trecut eu in momentele acelea. Atatea scenarii mi-au trecut prin cap in acele secunde/minute.
Comentariu beton!18
Da, la Divertiland. Chiar ma gandisem in ziua aia, cand auzeam in difuzor ca s-a pierdut vreun copil, ca parintii respectivi sunt cam iresponsabili. O secunda a fost nevoie am facut doi pasi sa iau un prosop de pe sezlong si aia a fost. Nu ma gandeam decat ca este la zona cu valuri (copil 4 ani), am alergat acolo, apoi m-am dus la un gardian si in timp ce ii explicam disperata ce si cum, iar el imi explica cum a adus un copil cu semnalmentele respective la receptie fiindca era debusolat si plangea au dat si anutul “patintii lui x sa vina la receptie”.
Dar am si gasit un copil, era seara ieseam dintr-un hipermarket cand am vazut o fetita stand intr-un carut din acelea cu masinuta in partea de jos. Am stat la distanta si am analizat situatia (era o zona cu multi romi care isi faceau veacul la cersit cu copiii), cand am realizat ca nu este niciun adult in preajma si nici nu apare nimeni i-am zis sotului sa stea cu ochii pe ea de la distanta ca sa nu o sperie si m-am dus la receptiea din magazin si cand ne pregateam sa sunam la politie m-a sunat sotul ca a venit mama fetei plangand disperata ca si-au dat seama pe drum ca au plecat fara copil, au descarcat cumparaturile si nu au realizat ca unul dintre copii a ramas in carutul de cumparaturi.
Toate sunt cu happy end, dar ma gandesc la parintii la care disperarea aia pe care noi am simtit-o cateva minute se intinde pe o viata.
Comentariu beton!14
Eu nu mai țin minte ceva notabil despre copii pierduți, dar sigur i-am mai scăpat din vedere. Probabil că nu minute lungi și de aceea nu mai țin minte o poveste exactă. Țin minte disperarea pe care am simțit-o când nu erau unde credeam eu că sunt, acel mini heart attack.
Dar țin minte, legat de metroul din Paris, cu metrourile fără conductor și porțile alea de pe peron care se deschid doar când vine metroul (bună idee, foarte bună pentru cine are „chef” să se dezechilibreze). Și țin minte că eram cu fetele (mici atunci) pe peron și mi-a venit un gând înfricoșător: cum că dacă apucă să urce sau rămân în urmă și se închid ușile. Așa că le-am făcut atunci un training specific: ce faci, nu te sperii, dacă rămâi aici nu pleci, venim să te recuperăm, dacă apuci să te urci, cobori la următoarea stație și aștepți.
Oricum, mi se pare foarte important instructajul făcut copiilor în cazul în care se pierd sau se întâmplă ceva. La noi e așa: mergi la un polițist (dacă e în zonă), la o bancă, magazin, farmacie; ideea este să fie oameni care sunt la serviciu, care au treabă atunci. Șansele să facă ceva de nedorit sunt mai mici și ar fi mai mari dacă nimeresc pe cineva care n-are ceva mai bun de făcut decât să profite de o oportunitate.
Numerele de telefon le-au învățat de foarte mici, numele și adresa la fel, precum și o parolă. Avem o parolă, aceeași dintotdeauna; nu am schimbat-o și nici folosit-o vreodată, dar amândouă o știu foarte bine. Inclusiv o bătaie în ușă care seamănă ca ritm cu parola. Asta e folositoare și în caz de calamitate sau mai știu eu ce, când telefoanele nu ar merge, autoritățile nu ar fi prezente și, dacă e să comunicăm, să știm că mesajul vine de la cineva de încredere.
Oricum, eu sper să nu avem nevoie de toate cele…
Comentariu beton!26
Mă plimbam cu ai mei pe faleză la mare. Cu mult spirit de aventură alergam și țopăiam in fața lor. Cu ochii pe toate gardurile nu am realizat că mă tot îndepărtăm de ei. Amândoi fiind înalți ei încă ma aveau in raza vizuală, la cei 3 ani ai mei. Eu ma învârt la un moment dat panicată, văd că i-am pierdut și mă apucă o boceală de mama focului. O tanti se oprește și ma întreabă ce s-a întâmplat. Ai mei ii fac semn că sunt cu mine și doar vor să imi dea o lecție, să nu mai fac pe viteaza. Tanti zâmbind mă întreabă de ce plâng, eu extrem de panicată îi răspund: ” S-a pierdut mămica mea”.
Comentariu beton!46
La mare, la Eforie Nord. Venisem cu trenul de noapte, era în 1983 și dimineața când am ajuns la grupul de prieteni care erau deja acolo cu copiii, am mers pe plajă să vedem răsăritul. Copiii se jucau în apă, al meu, cel mic avea 4 ani. S-a supărat cu fratele lui și a ieșit din apă sa vină la noi. Nu ne-a găsit și s-a hotărât să meargă la căsuțe ca știa drumul, dar, la traversare a fost abordat de un cuplu. Aceștia l-au luat cu ei și s-au dus sus, la restaurantul Belona unde istetul meu copil s-a pus pe povestit despre mamaia lui care în vacanță îl trimite cu capra.
Noi, înnebuniți, am anunțat poliția și cu toți prietenii l-am căutat 5 ore. Două pachete de țigări am fumat uitându-mă la valurile care izbeau țărmul!!
Apoi, polițiștii au urcat la Belona ( unde nu ne-ar fi trecut prin cap să-l căutăm) și acei“oameni“ au predat copilul care îi distrase cu poveștile lui.
Am văzut venind 2 polițiști înalți cu un pitic de 4 ani cu un slip galben ( pe care evident încă îl păstrez!) . El era ok, nu avea nici o problemă, dar eu, dacă aș fi întîlnit acel cuplu le-aș fi dat în cap cu ceva.
A fost o experiență groaznică!!
Și nu e singura.
L-am pierdut și pe cel mare tot pe la 4 ani, la căminul din Ostroveni (Valcea) în timp ce-l îmbrăcam pe fratele lui, a ieșit din curtea căminului și…. L-am găsit de mână cu un cetățean, pe stradă căutând blocul nostru.
Greu cu năzdrăvănii de băieți!
Noi am pierdut copilul cel mic în Napoli, în gară! Avea patru ani. Am zis că dacă nu am murit atunci nu voi mai muri vreodată!
Respectiva zi începuse tare prost. Nu am fost foarte organizați și am pierdut trenul către Roma. Acum, ajunși în gară, stăteam în fața tabelei cu programul trenurilor căutând varianta cea mai bună de întoarcere, timp in care am scăpat din ochi cei doi copii din dotare. Când am hotărât și ne-am întors cu fața către copii… in loc de doi mai era doar unul!
Nu știu să mai fi fost vreodată atât de îngroziți! Toate filmele de groază mi-au trecut prin cap!
După căutări disperate prin sala aceea mare și aglomerată l-am găsit. Era pe o băncuță, după un stâlp. Il dureau picioarele și s-a gândit să se așeze până ne hotărâm noi în ce tren ne urcăm.
Acum are treisprezece ani și nu-și aduce aminte întâmplarea! Noi însă…
Comentariu beton!19
N-am pierdut copii. Dar pe mine m-a pierdut bunica in cimitir. Era înainte de Halloween, sau cum ii zicea pe atunci, sărbătoarea catolică de pomenire a morților. Bunica și sora-sa curatau mormintele parintilor lor și erau foarte ocupate să o bârfească pe cumnata lor comună care „nu și -ar misca si ea kyrul gras” sa le ajute. Verisoara mea avea cateva luni, caruciorul parcat la umbră și doemea dusă. Eu am început sa explorez. Despărțit de un gard era cimitirul ortodox, unde roboteau alte femei, la alte morminte, că se apropiau „Arangelii”. Si o văd eu pe Lenuța, fiica laptaresei si pe Anca, nepoata popii care strigă hai ca am gasit un leagan pe aci. Am trecut prin gardul prevazut cu scânduri lipsă si m-am dus cu ele. Se pare ca bunica a intrat in panică . Dar a apărut bunica Lenutei si a racnit „Anooo, vezi ca fata-i cu mine, o aduc eu acasă”. A trebuit sa fiu foarte cuminte câteva zile, altfel bunicului i se interzisese sa ma ajute la cioplit dovleacul strict necesar pentru Halloween.
Comentariu beton!18
Dacă la 5 ani face d-astea, la 6 o să dea foc la casă.
Halal părinți.
E clar ca nu ai inca copii. Asa-i ? Logica de parinte si cea de copil nu sunt mereu similare
@Gabi: las-o-n sânge logica de copil. Acel „părinte” este un părinte ratat dacă copilul nu ascultă de el.
Bine, majoritatea părinților sunt niște ratați.
La fel am pierdut și noi copilul. Avea 12 ani atunci. Eram în Barcelona, într-un city break. Telefon avea, nu avea roaming (ce-i trebuie pentru 3 zile, că doar stăm împreună!) Eram la metrou, fie-mea a urcat in vagon, noi nu… am alergat pe peron, am bătut in geam disperată, evident că trenul nu s-a oprit. I-am făcut semn să se dea jos la următoarea stație. A durat ceva toată treaba. Poliția civilă a metroului, poze cu copilul… Ea era cu un cuplu de nemți, care au văzut ce s-a întâmplat, pe peronul stației următoare, ne așteptau… Au fost cele mai lungi 15 minute din viața mea!!! Primul lucru când am ajuns la hotel a fost să-i luăm roaming!
Eu am patit pe pielea mea o chestie de genul si am ramas de atunci cu niste reflexe, cand mergem in grup, niciodata nu ma mai despart de el…
Deci, eram in 1979, tatal meu lucra profesor in Maroc, iar mama, cu sora-mea, care avea cateva luni si cu mine, ne intorceam la el (venise sa nasca aici). Escala la Lisabona, eu nu stiu cum, m-am luat dupa un grup, am luat autobuzul si m-am dezmeticit doar la scara avionului, cand nu era nici urma de maica-mea. Cu siguranta, sistemul era mult mai permisiv, altfel nu-mi explic cum s-a putut asa ceva.
Am inceput sa plang si sa tip (aveam cam 6 ani) si instant au aparut niste politisti. Crescund in Maroc de la 2 ani, stiam franceza oarecum acceptabil, asa ca si-au dat seama imediat de problema. M-a luant un negru imens intr-o masinuta de aceea mica si m-a returnat in sala de asteptare, unde maica-mea era lesinata.
Si-n ziua de azi, in orice expeditie cu gasca, inconstient, nu mai suport sa ma rup de grup.
Comentariu beton!18
Eu, tată curajos, plecat cu 2 copii de 5 și 6 ani(mama avea un curs şi fata mare era în tabără), 2 săptămâni prin Ungaria, Slovenia și Croația.
M-am gândit înainte să plec cum rezolv dacă se pierd. Am comandat niște brățări colorate și Apple Tag, însă nu au venit la timp, așa că am plecat fără ele.
Avem o chestie în familie: întotdeauna, unde ne așezăm, ne asigurăm că avem o bază, iar copiii știu exact unde e baza. Dacă se întâmplă orice, se întorc acolo și așteaptă.
Toate bune și frumoase până la un aquapark imens, unde au hotărât că fiecare se dă pe alt tobogan. Plecarea era cam din același loc, dar de la etaje diferite, iar jos ajungeau cam în același loc. Urc cu băiatul să îi arăt exact coada unde să stea, că erau cozi diferite. Cobor și constat că fetița s-a dus deja pe tobogan.
Aștept, după cum discutasem, în locul de întâlnire, dar nu mai apare niciunul dintre ei. Nu era o distanță foarte mare, ar fi trebuit să îi văd. Mă gândesc că îi mai aștept puțin și apoi mă duc la bază.
După vreo 10 minute în care am îmbătrânit cu 10 ani, apare fetița. O văd, mă vede și, după ce ajunge la mine, izbucnește în plâns. Ea s-a dat foarte repede, nu m-a văzut și a plecat direct la bază, dar nu a găsit-o, așa că s-a întors la tobogan.
Împreună ne învârtim pe acolo să îl căutăm pe frate-su. La un moment dat apare și el, disperat. Coada fusese mai lungă la el, așa că a durat ceva până s-a dat.
După evenimentul ăsta au stat lipiți de mine restul vacanței și au învățat numărul de telefon pe de rost, cu tot cu codul țării.
Avem 3 copii, am mai exersat scenarii de pierdut, toți știu să se descurce. Le-am făcut mai multe „traininguri”: în magazine să caute paznicul, pe stradă să caute alți oameni cu copii, să știe numărul de telefon.
Am mai pățit și altele, nimic grav, și s-au descurcat. Însă panica aia care te ia ca părinte când se întâmplă una ca asta e oribilă.
Comentariu beton!15
Pe persoană fizică nu am pierdut dar am fost pierdut 😁. Eram mic,undeva la 3 ani. M-a uitat mama într-un taxi,la mare,pe bancheta din spate. A avut grijă să ia bagajele dar nu și pe mine. Eu, fiind foarte cuminte de fel, am stat liniștit (cred că și adormisem) în timp ce șoferul își vedea mai departe de treabă. Când a luat următorul client, m-a văzut și s-a întors spre hotelul unde o lăsase pe maică-mea și s-au întâlnit pe drum sau ceva de genul acesta.
Comentariu beton!13
Noi nu din fericire, ne-a ferit al de sus. Dar o colega a patit-o la naveta de dimineata. Primul copil, 4 ani, s-o suit in tren, usile s-au inchis, ea cu caruciorul si bebelusul au ramas.
N-o apucat sa lesine ca o sunat-o o tanti din tren ca e copilul cu ea si totul e ok. Noroc ca fata stia nr de mobil al mamei. Am albit noi cand ne-o povestit la birou! De la ea am invatat sa repetam scenarii si situatii in caz de…Si sa ne tinem strans de mana pe peron.
Comentariu beton!13
De pierdut l-am pierdut noi, dar nu s-a pierdut el. Eram in orasul ăla de renume național din Croația, Pwla. Pur și simplu bulangiul înotase prea mult și ieșise undeva pe ceva în mare, de aia nu-l bungheam pe plaje. Am alertat poliția, ne-au dus la sediu, am stat mai puțin de juma de oră și ne au invitat să-i urmăm. Ne-au dus pâna la debarcaderul de lângă amfiteatru unde feciorul a fost livrat de o vedetă.
Cu mine nu știu dacă m-am pierdut. Am terminat clasa II și am fost singura dată cu familia la mare. În Gara de Nord am schimbat trenul și tatăl meu a trecut între șine și gard, ca mulți alții în ideea de a urca mai repede pe cealaltă parte ca sā prindă locuri. Am urcat și nimic de tatăl meu, așa că m-am pornit să-l caut. Nu l-am găsit dar l-a găsit mama și pe pe și pe mine. Nu știu dacă aș fi coborât.
Pfff, ce poveste, bine ca e cu happy ending. Si eu am semi-pierdut o pe a mea, tot 5 ani, in centrul vechi intr-o sambata seara. Eram la o nunta in hanul lui manuc iar ea cu verisorul mai mare de 9 ani au plecat in explorarare in centru vechi, i-am cautat si in terasa mare din han care era full si putin pe stradute (care erau tot full) pana s -au intors singuri, ca teoretic stia varul sa se intoarca insa emotii mai mari ca atunci nu am avut ever cu ea.. de atunci, dar si pana atunci discutam, tot timpul cand suntem prin oras sau prin locuri straine si aglomerate discut cu ea ce ar face daca se pierde in locul ala. Stie nr meu de tel pe de rost, numele complet si al ei si al nostru si stie ca trebuie sa mearga la un politist, sau vanzator sau la o mamica cu copii si sa spuna ca s-a pierdut etc.. sper doar sa nu fie cazul
Și eu și fratele meu ne-am pierdut în copilărie la mare. Mama, fiind o persoană cu multă imaginație, ne-a cumpărat câte un fluier, ni l-a pus la gât și ne-a instruit ca, dacă ne pierdem, să ne oprim undeva și să fluierăm până ne găsește. Partea cea mai tare? Chiar a funcționat și am fost nevoiți să folosim fluierul! 😭 Recomand tehnica, e sfântă! Acum, în ziua de azi, e mai simplu, îi poți pune un GPS, ceva… cum i-am pus eu pisicii, un Tractive :)) Dar pe vremea aia, fluierul era tehnologia de vârf!
Comentariu beton!16
Eu mi-am pierdut copilul în propria casă și am simțit că mi se scurge viața din mine 🫣🤣🤣🤣
Avea aproape 2 ani. Eram amândoi acasă, eu îi pregăteam prânzul și vorbeam la telefon cu o prietenă – taca-taca, povești, ca între fete. Copilul era în vizor, că avem open space (frumos, dar nu tocmai practic 😅), deci eram relaxată.
La un moment dat… nu mai văd copilul prin jur. Începe o mică panică. Îl caut peste tot: dormitoare, băi, dressing… iar dormitoare, iar băi, iar dressing (nu vă imaginați, am câte două din fiecare, nu locuiesc într-un palat 🤣). Panica ajunge la cote maxime. Verific pentru a suta oară ușa de la intrare – închisă … efectiv simțeam gheara aia în gât.
Și atunci mă sfătuiește Bunuțu să ridic marginea cuverturii de la patul din dormitorul matrimonial.
Fi-miu stătea sub pat, în patru labe, cu ochii bulbucați… și își făcea „norocul”. 🤣🤣🤣
L-am lăsat acolo să termine, am respirat adââânc, am închis apelul (prietena mea a stat în telefon ca suport moral 😂) și mi-am revenit „în conștiință”.
Și, ușor-ușor, am început potty training-ul… ca să nu mă lase inima de tot. 😂😂😂
Al meu avea un an si l-am lasat pe balcon in piscinuta pana iau ceva de la bucatarie. Si l-am strigat. Si n-a raspuns! 3 secunde a durat pana am ajuns in balcon si, desi stiam ca fizic e imposibil sa escaladeze balconul si sa sara, am ramas fara aer instant.
Dupa 6 luni ne-am mutat. Restul copilariei si-a petrecut-o la parter, in gradina. :)))
Am oprit un copil până a apărut tatăl.
Mergeam pe trotuarul unui bulevard când am văzut cum vine, de pe o străduță, un băiețel de vreo 3 ani și se îndrepta cu viteză spre partea carosabilă.
L-am luat de mână și l-am întrebat unde se duce, uitându-mă după un adult. A apărut apoi tatăl în fugă, cărând o tricicletă. Ăsta mic pur și simplu o zbughise de lângă el.
Comentariu beton!13
Fix da fix asa. O blondina cu zulufi, 2,3 ani, fugea la deal, spre strada principala cu un tata care o striga disperat din spate. Am reactionat instant, am strigat-o pe nume si am batut tare din palme. Eram prea departe sa o opresc fizic dar, de la zgomot si o tanti ciudata care o striga pe nume, s-a oprit. Surpriza mare era ca tati era un coleg de servici, de la firma. :)))
Francezii zic: It takes a village to raise a child. Specia umana a supravietuit prin grija comunitatii si (inca) sper ca sentimentul asta de protectie pentru puii speciei sa fie inradacinat in majoritatea din noi.
Comentariu beton!16
Eu nu am pierdut-o ci învățătoarea și nu doar pe a mea ci toată clasa!!!!😂😂😂
Inchipuie-ți cum e să vii liniștită de la o cafea în cancelarie după pauza mare și să constați cu stupoare că nu e nimeni în clasă, doar ghiozdane, în curtea școlii liniște nimeni, disperată iese tipa in spatele scolii unde era o piață cu tarabe și întreabă din tarabă în tarabă dacă a văzut cineva un grup de copii și ce să vezi, grupul se îndreptă spre biserica care era la câteva sute de metri mai încolo , iar în biserică o clasă de copii pioși care se rugau cu foc pentru notă bună la lucrarea de control!!!!
Nu prea m-au chemat de multe ori la școala fiică-mi dar în acea zi la ora care era și tonul cu care mi-a vorbit învățătoarea mi-au cam înmuiat genunchii, am aflat acolo că fata mea are o putere de convingere extraordinară, că a dus clasa la biserică și s-a ales cu porecla de președinta, bonus dacă învățătoarea avea treabă ea era cea care supraveghea clasa !!!!!
Comentariu beton!21
Nu mai stiu cati ani aveam, stiu doar ca eram la mare cu parintii si mergeam spre plaja, undeva in Eforie Sud sau Nord, nu mai stiu exact care dintre ele. So, mergeam pe strada pe langa ai mei de mana maica-mii si la un moment dat i-am dat drumul la mana ca sa ma uit la o taraba plina cu fluiere si alte chestii colorate. Dupa cateva clipe, am prins-o pe maica mea de mana si am continuat sa merg. Dupa cativa metri, ceva nu era in regula, maica mea vorbea o limba straina, total necunoscuta mie. Ma uit spre ea si soc, era o tantica blonda, solida cu parul blond si caliontat! La randul ei si ea se uita la mine uimita, neintelegand ce caut de mana ei. Stiu ca mi-a ingehtat sangele in vine si nu am fost capabil sa fac nici o miscare. Tantica se uita la mine si zicea ceva pe limba ei, eu ma uitam socat neintelegand cine e si ce caut eu de mana ei. Norocul meu a fost ca ai mei si-au dat seama ca m-au pierdut pe undeva, s-au intors dupa mine si m-au gasit relativ usor. Evident ca lor li s-a parut foarte amuzanta patania, dar eu am ramas un pic socat dupa aia si eram cu ochii in 4 oriunde mergeam ca sa nu ma mai pierd.
Pfuai, ce bine ca au crescut odraslele si nu mai am probleme d-astea! Pâna or veni nepotii mai am câtiva ani de liniste.
Inteleg foarte bine groaza celor care si-au pierdut copiii, ca am trecut si eu prin ea. Cu baiatul n-am avut probleme, dar fata, cu 2 ani mai mica, a fost de la inceput plimbareata si dornica de explorari. Singura de preferinta 🙁
Anu trecut in paris. Asteptam cu nevasta metroul, nu eram siguri in ce directie, apare un metrou, ne urcam repede, apoi zic stai ca nu e ala bun, cobor la fel de repede si a mea ramane. Se inchid usile si pa.
In primele 2 sec panica. Deci oameni adulti in toata firea. Abia apoi m a pufnit rasul, am pus mana pe telefon si am sunat-o, zic hai inapoi ca trebuia sa luam tren in directia opusa. Dar senzatia in primele sec este nasoala. M-am simtit exact ca un copil pierdut.
Pierdut copil (acelasi copil) pe partia de schi si in Austria si in Bulgaria. Mai amuzant (pentru mine, ca sotia a facut preinfract aproape) a fost la Bansko pentru ca la o bifurcatie ea a luat-o intr-o parte si el in alta. Copilul nu avea telefon. Intamplarea fericita a fost ca l-au vazut plangand niste romani si au sunat la sotia mea. Totul a fost bine la final.
Eu l-am pierdut pe fi-miu când avea 5 ani, fără să știu că l-am pierdut. Eram in zona Cazino Mamaia. Acolo aveam noi o mică afacere ( o dugheana cu stuf )cu niste asociați. Ei se ocupau de mici și bere ,iar soțul avea instalate acolo trei aparate de pocker și ne făceam veacul pe-acolo cam toată vara. Într-o zi plec cu una din fetele care lucra acolo, pe faleză să facem niste cumpărături. Fi-miu se juca în nisip și n-a vrut să meargă cu mine, rămânând o altă angajata să-l supravegheze. Am căscat noi gura pe la toate magazinele și tarabele de pe faleză o grămadă de timp și când să ne întoarcem la dugheana noastră care era ultima de pe faleză, aud de pe terasa unei berării că strigă un copil disperat ,,mami,, și parcă era vocea lui fi-miu. Când mă întorc, să cad jos. Fi-miu era la o masă în brațele unui nene destul de dubios, care mai era însoțit de încă 3 indivizi ,care se amuzau teribil văzându-mi fața îngrozită de uimire și disperare. M-am repezit la copil să iau și să-l întreb ce caută acolo, însă individul îl trage un pic înapoi și-mi zice:,, Păi, ce faci doamnă îl iei așa fără să faci cinste că ți-am găsit copilul? Tu te plimbi și n-ai grijă de el?,, Mi-am luat copilul de-acolo i-am zis ,,mulțumesc,, și am plecat val vârtej. Am început să tremur, am fost la un pas de atac de panică, pentru că îmi imaginam numai nenorociri ,dacă nu mă vedea fi-miu să mă strige. Indivizii ăia n-au avut nici cea mai mică intenție să vadă de unde a apărut copilul care, bănuiesc că mă striga și plângea și să încerce să afle de unde este. Ei au încercat să scoată niste bani.Nu știu nici acum ce s-a întâmplat de fapt și de cât timp îmi ținea ăla copilul acolo. Știu doar că fi-miu s-a gândit el să vină după mine, fără să spună cuiva. Am avut coșmaruri o perioadă de timp…
Nu am pierdut niciodată copilul…doar am avut o fază unde mi-a stat inima în loc…deschisesem toate geamurile la etaj sa aerisesc casa și eu cu mandra care avea pe atunci 3 sau 4 ani coborâsem la parter în bucătărie să pregătesc ceva de mâncare, mă luasem cu treaba și când deodată nu mai era în bucătărie, nici în sufragerie…am urcat într-o viteza scările și fata era sus pe pervaz, geamul larg deschis…un pas daca făcea, cădea de la etaj. Nu știu ce tărie de caracter am avut și nu am tipat ca sa se sperie, pur și simplu am întrebat o pe cel mai blând ton ce face acolo și că vin și eu să ne uităm pe geam, într-o secundă eram langa ea și am dat o jos. Ce sperietura am tras! 🫣🫣🫣
Comentariu beton!20
Ce îmi amintesc de la mare când eram mic și mă jucam cu lopățica în nisip era că îmi auzeam numele strigat non stop și-mi strica feng shuiul.
Mai îmi amintesc bătăile de după recuperare pe care le primeam și pentru care trebuia să și mulțumesc.
Je suis l’enfant perdu (sau in fine, puteam sa fiu). Cand eram mic si mergeam la cresa am ajuns cu cateva minute mai devreme. Taica-miu mi-a zis sa astept la usa sa vina educatoarea si apoi s-a prefacut ca pleaca dar de fapt a stat cu ochii pe mine de la colt. Cica dupa vreo 30 de secunde, cand am vazut ca nu iese nimeni sa ma ia, am plecat la plimbare sa-l caut… La fel si cand eram pe IOR la plaja. El a sarit in apa… si eu dupa el. M-a scos din apa de par atat de repede ca inca nu apucasem sa imi ud motul…
Eu nu am pierdut pe nimeni, nepoțelul meu de 6 ani, m-a pierdut pe mine. Eram în aeroportul Charles de Gaulle, Franța, eu cu nepotul. Ca să înțelegeti trebuie să vă spun ca eu, povesteam la toată lumea ca nu am simțul orientării. Dacă mă lași undeva, sunt pierdută, și la propriu și la figurat😂. Eram la poartă de îmbarcare. Aveam ceva bagaj de mână și îl las acolo pe scaun, bagajul și copilul, și îi arăt ca merg vis a vis să iau o apă. Am mers dar, lângă am văzut un chioșc cu ziare și ceva mașinuțe. În mintea mea aia pâșcăvă, zic hai să îi iau o mașinuță pentru colecția lui. La un moment dat, m-am uitat spre locul unde îl lăsasem, l-am văzut plângând și își făcea cruce. Când l-am întrebat ce s-a întâmplat a zis ca, nu ma mai văzut și a crezut ca m-am pierdut. Săracul de el, nu știa ca eu, întotdeauna, îmi iau puncte de reper, și mă descurc.
Nu l-am pierdut încă. Da’ mai am puțin. Ca începe adolescența. O junglă prin Cambodgia se poate?
Am o pisică sperioasă cu ceva traume de mică care nu suportă ieșitul din zona ei de siguranță dar nici nu stătea la periat. După o repriză de scos pe casa scării&periat acuma stă la periat în apartament și se întoarce singură de pe o parte pe alta.
Nu știu, o tabără în Cambodgia poate fi scumpă dar poți încerca scosul pe casa scării care este mai eftin.
Cu al meu copil a funcționat când avea draci că avea temă de casă să deseneze un cal pe o foaie A4 și după ce văzut rezultatul desenat de mă-sa după ore de chin:
– Ce, păi ăsta e cal. Cum să mă duc io la școală cu calu ăsta?!?
– Păi ftmm, ce are calu ăsta?
Nu știu dacă a durat 5 secunde până a luat-o de o aripă și a scos-o pe casa scării unde plângea în hohote:
– Dar, îhhh,îhhhhhhh, nu seamănă cu un cal…
Al meu încă nu e acolo… dar nu mai are mult.
Hai sa zic si eu o pozna a baiatului meu, la acel moment in varsta de 5 ani. Tocmai schimbasem gradinita, de la program prelungit care era mai departe la program normal in cartierul nostru, iar la vreo saptamana cand am plecat sa-l recuperez la 12, ia-l de unde nu-i. Hainele erau acolo, el nu, era februarie iar el era doar in hainele de interior. Plec val vartej cand doamna imi spune senina ca la 12, copii ei ies pe usa clasei, iar de paza a trecut ca voda, iar datoria parintilor e sa fie deja acolo, 2 minute cred ca am intarziat. Fi-miu era agale in drum spre casa, nu facuse mai mult de 100m, posibil sa fi iesit spre locul de joaca dar nefiind nimeni acolo a plecat mai departe si de aceea nu l-am vazut, ca el stie drumul, ca ce mare chestie si nici frig nu-i era. Panica mare nu am simtit, ca el era mai descurcaret, dar orisicum, 5 ani.
Nu am copil să-l pierd, dar acum vreo 10 ani, pe plajă in Italia, am găsit un pui de om. Austriac. Avea 4 ani. A venit și s-a agățat de piciorul meu, s-a uitat in sus si a spus „mama”. Noroc că piciul rupea și pe engleză și, cu ce mai rupeam eu pe germană ne-am înteles că nu îl las din mână până nu o găsim pe mama sau il duc la poliție. În Italia este obligatoriu ca turiștii să fie și declarați la poliție, in momentul înregistrării la hotel/pensiune, etc. Cel puțin in zona unde mă aflam eu.
Am dat câteva ture bune de plajă și terasele din proximitate cu copilul in brațe, in speranța că ne vede careva. Solutia a venit de la salvamar. M-am dus si am anunțat că am găsit una bucată Matthias, că pe mamă si tată îi cheamă Liesl și Gunther și să anunțe prin stație toți colegii de breaslă și să cheme carabinieri in caz că nu apar părinții. După 30 de minute vad că vine, alergând, o femeie transfigurată de spaimă și plâns, a căzut in genunchi și și-a imbrățișat puiul atât de tare încât abia mai puteam să imi țin eu lacrimile. Din câte se pare, puștiul a luat-o pe jos, pe faleză si a mers preț de vreo 4 oficii de intrare pe plajă. O distanță enormă pentru un pui de om. Plaja avea(are) 20 de astfel de oficii. Puteam eu să mă plimb mult si bine in zonă. Băiețelul era cu mult prea departe de locul unde rămăseseră părinții.
Totul a fost bine bină la urmă. Nu știu cum de m-a ales pe mine piticotul, dar mă bucur că am reușit să îi găsim părinții. Și acum, încă mi se mai pune un nod in gât când povestesc
Comentariu beton!17
Anii ”80, tren accelerat care străbătea toată țara de la Vest la Est spre Moldova. Compartimente full, coridoare full, singurele locuri libere pe tampoanele vagoanelor sau pe vagoane dar era cam riscant.
Prin ceva gară au coborât unii cu chiu&vai și după ce s-a pus trenu în mișcare s-a auzit un urlet:
– Copiluuu, a rămas în tren copilu. Am văzut cu okii mei cum copilu care urla în tren a fost aruncat pe un geam și prins de familie în timp ce trenu prindea vitează.
De atunci nu m-am pierdut niciodată de ai mei și eram cu ochii pe ei ca pe butelie. Țineam fff aproape de canistra de 20 de litri cu vin care era cea mai importantă și care nu se pierdea din ochi niciodată pentru că erau șanse să mai de-a pe afară și era păcat să se piardă bunătate din cauza maniplării greșite.
Cu al meu copil să-l pierd pe undeva? No, nicio șansă. A avut un gardian mai ceva ca ăia de prin lagăre sau închisori. În spatele blocului se auzea cam la 30 de minute:
– Marinaaaaa?!?
– Daaaa, sunt aici mami.
27 aprilie , de Ziua Regelui, oras mediu , Olanda, pierdut copil de nici 5 ani .
Baiatul a zis ca se uita la niste jucarii si eu ma uitam dupa sora-sa de 3 ani care alegea si ea niste jucarii , asa ca in 2 secunde am ramas cu cea mica si baiatul de negasit.
Puteti sa va imaginati o piata centrala imensa, plina cu tarabe si sute de oameni imbracati de portocaliu .
Am aplicat regula de acasa, m-am catarat pe ceva inalt cu cea mica in brate si amandoua am inceput : Alex! Alex! Alex ! Nimic . Asta cu cataratul trebuia sa o faca el, dar a zis apoi ca nu a gasit pe ce.
S-a adunat lumea in jurul meu , le-am aratat poza cu el, cativa au plecat sa il caute. O doamna romanca super draguta a ramas cu mine, a zis ca nu pleaca pana nu il gasim . Ba chiar mi-a propus sa gasim o taraba cu microfon , sa imi spun oful . Executat si asta.
Trecusera 20 de minute si zic : hai pana la bicicleta sa arunc plasa cu jucarii in ea, ca ma si incurca. Care bicicleta era parcata diametral opus locului unde eram, la 400 de metri, 2 strazi pline de tarabe si oameni care forfoteau.
L-am gasit fix langa ea, manca o prajitura si 2 doamne vorbeau cu el incercand sa scoata cat mai multe informatii . A zis ca ma pierduse si s-a gandit sa se intoarca la bicicleta sa ma astepte acolo .
Nu mi-am pierdut niciodată copilul (acum e mare, are 23 de ani, deci nu-mi mai fac probleme), dar m-am pierdut eu, când eram micuță- cred că aveam vreo 5 ani. Eram copil crescut la țară de bunici și m-au dus părinții la magazinul universal din oraș, la Alimentară (era prin 1978, cam așa). Erau multe coridoare și mulți oameni și cumva…m-am trezit în zona caselor de marcat (care pe atunci arătau total altfel decât acum) și nu i-am mai văzut nici pe mama, nici pe tata, așa că am început să plâng și i-am zis doamnei de la casă (și acum îmi amintesc, m-a marcat momentul)- „Eu sunt Cristina din satul…. și am pierdut-o pe mama!” Nu erau pe atunci megafoane care să anunțe că un plod rătăcit plânge la casa de marcat, dar doamna respectivă a fost foarte drăguță și m-a luat în poală , în timp ce alți cumpărători s-au dus printre raioane să întrebe unde-i mama ploadei care plânge 🙂 M-au găsit ai mei relativ repede, dar îmi amintesc și acum, după zeci de ani, cât de speriată am fost eu și cât de draguță a fost doamna de la casa de marcat…
Da, am ,,reușit” performanța de a pierde copilul in Parcul Cismigiu, de 1 iunie, cu 3 săptămâni înainte să împlinească 10 ani. Mai bine spus, îmi ceruse să meargă pe role (după ce se dăduse pe leagăn, tobogane și alte învârtitori de la locul de joacă unde eram împreună cu o prietenă și fata acesteia) și în clipa în care am pus adidașii in sacoșă și am vrut să le spun să aibă grijă să nu dea peste cineva, că era parcul plin de copii și însoțitorii lor, nu le-am mai văzut. Am căutat pe alei, la cuștile cu păuni, la un alt loc de joacă de lângă foișorul unde cânta fanfara cândva, nu le vedeam deloc. Știam că e posibil să revină în locul de unde plecaseră, așa că am trimis-o pe prietena mea acolo, iar eu căutam in continuare, însă auzeam la fiecare 5-10 min cum striga cineva in microfoane că s-au pierdut cate un copil și ce semnalmente are. Incurajator, ce să vă spun?! Se țineau spectacole pentru copii pe 3-4 scene amenajate în parc, iar eu nici nu îmi dădeam seama cum o voi găsi pe fata mea printre atâția oameni! Prietena mea a găsit-o pe fata ei lângă gardul de la locul de joacă de unde plecaseră, însă pe a mea a zis că a lăsat-o pe o bancă, pentru că plângea. Toată tevatura dura cam de 40 minute, eram hotărâtă să merg să o dau dispărută, când am fost sunată de către un domn care s-a recomandat inspector de poliție și mi-a pus întrebări despre cum arată și cu ce e îmbrăcată, să vadă dacă sunt cu adevărat mama ei și mi-a dat întâlnire într-un loc cunoscut din parc, iar când am ajuns lângă ei, nu a dat drumul mâinii fiicei mele până nu s-a asigurat că sunt cine spun că sunt. Erau 2 polițiști în haine civile, impresionanți ca statură, peste 1,90 m, care m-au calmat spunandu-mi că eu nu am nicio vina și că nu trebuie să cert copilul. Au fost impresionați că fata știa numele ei și al părinților, adresa unde locuia și nr. meu de telefon și nu s-a îndepărtat prea mult și nu a ieșit din parc. Ceea ce m-a liniștit în clipa aceea a fost faptul că unul dintre ei a spus că și-a pierdut de 2 ori ambii copii când era cu ei la cumpărături și că se poate întâmpla oricui, indiferent cât e de vigilent. Sperietura aceea nu am uitat-o niciodată! Bianca a împlinit de curând 21 ani și câteodată nu îmi vine să cred că frumusețea asta ce îmi spune ,,mamă” este a mea!
Nu-mi amintesc ce vârstă aveam; încă nu eram la școală. Eram cu părinții la Băile Felix. Mare amatoare de bălăceală în apa caldă, ieșeam din bazine doar când mă răpunea foamea.
Mă bălăceam în apă când un domn mai în vârstă m-a luat și m-a ținut strâns în brațe. Am început să țip și să mă zbat. Domnul bombănea ceva în maghiară și nu-mi dădea drumul. În momentul următor, o mână fermă l-a prins și m-a smuls efectiv din brațele bărbatului. Era mama.
Nu mi-a mai trebuit bălăceală în ziua aceea. Și acum îmi amintesc spaima prin care am trecut.
Ba, n.am pierdut niciun copil ca n.am! Singura data cand m.am pierdut eu a fost la mare! Era parca la Neptun, ca acolo isi faceau viata ai mei! Rar ii scoteai de.acolo! M.am dus in apa si pla sa mai ajung la prosop! O luaseam total aiurea, cautam un prosop rosu! Erau un milion! Noroc ca vazusem steagurile, eram la draq in praznic de ele si m.am intors! Aveam vreo 7 ani! Dar alta poveste ce vreau sa va zic, facea un coleg majoratul la Hanu Conachi(galati) si ne.a invitat acolo, bun, tata a vorbit cu vamesul de era vecinul nostru si ne.a dus pe mine si cu sor’mea direct ca uberul, ca nu ne lasa el singuri pe tren la 18 ani! Je.je,je!!! Din poarta in poarta! Ok!!! A inceput petrecerea si lipsea domnul Tanasa! Suna gazda la ala acasa!( nu erau mobile pe vremea aia, 94,95′) raspunde tac.su, de ce n.a venit Daniel la petrecere? Ala, contrariat, eu l.am dus la gara! N.a ajuns!(asta dupa 7 ore). Boul pamantului astepta trenul Galati Hanu Conachi! L.a luat tac’su din gara si l.a adus la petrecere, beat si ala! Acum domnul Tanasa e sef la investigatii criminale in politia romana! DANIELE, DACA CITESTI PE AICI AI MUIE CU SIFON!