Articol scris de Iulia.

Frați și surori, vă las acilișea un textuleț, că m-a amenințat Vasilescu cu niște pedepse care nu pot fi reproduse, dacă nu vă scriu, dar vă anunț de pe acum că e posibil ca sâmbătă să nu pot apărea pe aici, din motive de mă aștept din clipă-n clipă să-mi fete cățeaua.

Așa că dacă nu apar, să știți că o să încerc măcar să citesc comentariile, chiar dacă nu o să apuc să răspund, să nu vă supărați pe mine, ci să ne țineți pumnii să meargă totul bine și să fie și cătzaua, și puii bine.

Și acu, să trecem la treabă.

Zilele trecute mă apucasem să fac diverse prin casă – mai o ordine, mai un scăpat de catrafuse inutile, mai un curat pe ici, pe colo.

Și ca să-mi meargă treaba mai ușor, mi-am pus în căști un podcast al unei tipe, care povestea ea acoloșa despre ceea ce pă englezește se cheamă „declutter”.

Practic, ăsta e unul dintre cuvintele pentru care eu n-am reușit să găsesc o traducere 1:1 în română, dar cred că majoritatea ați auzit de concept: ideea e să scapi de rahaturile de prin casă de care nu mai ai nevoie.

Asta însemnând fie că le arunci, fie că le donezi, în funcție de starea lor și/sau de cum te lasă inima.

Acu, nush cum stați voi pă diclatăru’ ăsta, da’ eu personal zic că, în general, nu stau rău, fac periodic prin casă ture în care scap de chestii. În plus, aplic și regula cu „1 intrat – 1 ieșit”. Adică orice lucru cumpăr – că e o haină, un papuc, o oală, o șurubelniță, un capăt de ață – mă asigur că scap din casă de cel puțin 1 lucru echivalent.

Cumpăr o bluză – scap de una veche, cumpăr o oală – scap de una veche și așa mai departe.

Singurul loc unde nu funcționează treaba asta e la jucăriile lu’ fi-miu, unde nu numai că nu pot scăpa de câte una veche, când primește una nouă, dar mai par să facă și pui… Dar asta e deja altă discuție.

Revenind însă la treaba pe care o făceam și la podcastul pe care îl ascultam, zice doamna ceea la un moment dat o treabă la care m-a bușit instant râsul și mi-am mormăit în barbă: „Cucoană, se vede că matale nu ești româncă!”

Iar treaba pe care a zis-o madama respectivă e următoarea: că în bucătărie, regula ar trebui să fie să nu ai mai mult de 1 obiect de același tip (adică o spatulă, nu trei, un polonic, nu șase și așa mai departe) – evident, făcând abstracție de tacâmuri și farfurii și altele din categoria asta – și, țineți-vă bine, să nu ai mai multe oale decât ai ochiuri la aragaz!

No, aici pe mine m-a bușit râsul.

Că io nu știu cum e la voi, dar eu când mă apuc de gătit, să dea dracii dacă îmi ajung patru oale, câte ochiuri are plita.

Că mă apuc să fac o ciorbă sau o supă pentru fi-miu, care nu mănâncă decât aia sau ailaltă. După care, o zamă pentru mine și bărbat, care la rândul lui nu mănâncă d-aia sau d-ailaltă.

După care, ceva fel 2, care rareori se întâmplă să fie unul singur pentru toată familia, pentru că fițe și figuri, așa că, de cele mai multe ori, tre să fac cel puțin două feluri 2.

După care, eventual, dacă am inspirație și timp, mai fac un fel 2 de rezervă, în cazul în care a doua zi se prezintă la masă mofturi și texte de tipul „n-am chef de d-aia, n-avem și altceva?”.

Și, dacă îmi ajută Marele Manitou, poate mai fac și ceva ce îmi place exclusiv mie – cum ar fi un ghiveci de legume sau orice altă mâncare pe bază pe legume, de care păgânii ăilalți din casă nu se ating.

După care, a doua sau a treia zi, după ce o parte din mâncărurile gătite a fost consumată, mă apuc de operațiunea „mutat din oala mare în oala mică”. Că logic, dacă s-a mâncat un sfert din ciorbă, n-are rost s-o las pe toată în ditai oala, o mut într-una mai mică (doamne, ajută-mi, mă transform în mama, de care ani de zile am făcut mișto că mută chestii din oala mare în oala mică).

Păi și acestea fiind premisele problemei, ia explică matale, cuconiță, cum să fac io să n-am mai mult de patru oale în casă? Hmmm?

O funcționa treaba asta la voi, ăia de vă hrăniți 90% din timp cu pizza congelată și mâncare comandată, de vine în cutii. Da’ la noi ăștia de funcționăm pe bază de zămuri și tocănuri prestate la domiciliu, zău că n-aș prea ști cum ar fi posibil.

Ziceți și voi? Sunt lucrurile razna la noi în familie? Dețin eu un excedent de oale și ulcele? Sau vorbea tanti aia lemne?

Și, în general, cum stați cu declutteringul ăsta? Mai scăpați din când în când de catrafuse sau sunteți genul care ține și-un capăt de ață, și un cui îndoit, pe principiul „nu se știe când îmi trebuie” sau „am dat bani pe asta, cum s-o arunc?”.