Sushi românesc cu șorici

Articol scris de Claudiu.

…

1. Revelația

Totul a început cu un documentar, o sticlă de țuică și o criză de proporții moderate.

Gheorghe Turbatu, bucătar-șef la restaurantul „La Tanti Veta” din Râmnicu Vâlcea, laureat al premiului neoficial „Cei mai buni mititei din zona industrială”, deținut necontestat din 2014, privea la televizor cum un japonez prepara sushi cu mișcări atât de precise și de elegante încât păreau generate pe calculator. Fiecare gest era un poem. Fiecare felie, o meditație. Omul acela nu gătea. Crea artă.

Gică îl privi cu admirație sinceră timp de aproximativ unsprezece secunde.

Apoi începu să vadă problemele.

În primul rând: peștele era crud. Crud. Ca și cum japonezii descoperiseră focul dar hotărâseră în unanimitate că nu-l vor folosi la gătit. Gică nu judeca. Gică înțelegea că fiecare cultură are traumele ei. Dar el, personal, nu putea servi unui client ceva ce nu trecuse printr-o temperatură de cel puțin o sută de grade. Era o chestie de principiu. Și de frică de salmonella, că astea două lucruri la Gică erau aproape identice.

În al doilea rând: alga aceea neagră. Nori. Un fel de hârtie igienică din mare, dar mai închisă la culoare și cu mai mult umami. Gică o comandase o dată, din curiozitate, de pe internet. Ajunsese zdrobită, mirosind a acvariu, și avusese un gust care îi amintea vag de vacanța de la Mamaia din 2009, când mâncase scoici și fusese bolnav două zile. Nu era o amintire culinară. Era traumă.

În al treilea rând, și acesta era cel mai grav: unde era mămăliga?

Gică privi ecranul cu ochii unui procuror care tocmai a descoperit o neregulă majoră în dosar. Pește crud, algă de mare, orez lipicios – și nicăieri, pe nicio farfurie, pe nicio masă japoneză, nici urmă de mămăligă. Asta nu era o alegere culinară. Asta era o lacună civilizațională.

Se ridică de pe canapea, deranjând pisica, și intră la bucătărie cu pașii unui om cu o misiune.

Deschide frigiderul. Șuncă afumată: prezentă. Castraveți murați: prezenți, un borcan întreg, murați de el în septembrie, cu mărar și hrean, cum știe el. Mămăligă rece de ieri: prezentă, tăiată felii, stând cuminte pe farfurie. Șorici: prezent, jumătate de pungă, crocant, auriu, parfumat a fum și a porc fericit. Gică privi conținutul frigiderului cu ochii lui Napoleon(nu porcul), privind harta Europei.

– Gata, zise el tare.

Pisica intrase după el în bucătărie și îl privea de pe frigider cu o expresie care putea fi tradusă ca „te rog să nu faci asta”, dar care a fost total ignorată.

– Gata, repetă Gică, de data asta cu subtext.

 

1. Conceptul

A doua zi dimineață, Gică veni la serviciu cu caietul lui cel roșu, pe care scrisese pe copertă, cu litere de tipar: PROIECTUL ȘORICI-MAKI: RĂSPUNSUL ROMÂNIEI CĂTRE JAPONIA.

Costel Bălan, ajutorul de bucătărie, citi coperta și puse jos cana de cafea cu o mișcare deliberat lentă, de parcă ar fi vrut să amâne conversația care urma.

– Șefu, zise el.

– Costele, stai să-ți explic viziunea.

– Poate nu trebuie să-mi explici viziunea.

– Ba trebuie. Uite…Gică deschise caietul la prima pagină, unde desenase o diagramă. Diagrama arăta ca un sushi în secțiune, dar executată de cineva care nu mai desenase nimic de la ora de desen din clasa a șasea. Ce vezi?

Costel privi diagrama. Privi forma generală. Forma generală semăna cu un cârnăcior pe o scândură, dar cu mai multe etichete.

– Văd un… sul?

– E Șorici-Maki, Costele. E sushi românesc. Dar nu orice sushi românesc. Uite: în loc de algă nori, șorici. În loc de orez, mămăligă. În interior, șuncă afumată și castravete murat.

Costel procesă informația cu viteza lui caracteristică, care era viteza unui calculator din 2003 virusat.

– Deci e un sul de mămăligă învelit în șorici cu șuncă și castravete.

– E Șorici-Maki.

– Da, dar dacă descriu ce e, e un sul de mămăligă învelit în…

– Costele, când descrii un Ferrari zici că e patru roți și un motor?

– Nu, dar un Ferrari nu miroase a porc.

Gică ridică un deget în aer cu solemnitatea unui filosof care formulează o teorie.

– Exact. Ăsta miroase a porc. Și ăsta e avantajul competitiv.

Costel nu găsi niciun răspuns logic la această afirmație, ceea ce era, probabil, reacția corectă.

 

III. Producția

Prima problemă tehnică fu mămăliga.

Mămăliga, ca orice produs al geniului românesc, este perfectă în forma ei naturală și insuportabilă când încerci s-o transformi în altceva. Japonezii au orezul cu oțet, care se lipește, se modelează, stă cuminte în forma pe care i-o dai și nu-ți creează probleme. Mămăliga are o altă filosofie. Mămăliga e liberă. Mămăliga nu acceptă formă impusă de nimeni. Mămăliga, când o strângi, fie se lipește de mâini, fie se sfărâmă, fie, și aceasta era varianta lui Gică, le face pe amândouă simultan.

Gică petrecu o oră și jumătate încercând să formeze cilindri de mămăligă de dimensiunea unui sushi. Rezultatele variară de la bulgăre asimetric la sculptură abstractă la ceva care semăna cu un picior de copil mic. Niciunul nu semăna cu sushi.

– Poate dacă o răcim mai mult? sugeră Costel, care privea de la distanță sigură.

– Mămăliga rece e prea tare. Se rupe.

– Mămăliga caldă?

– Mămăliga caldă nu stă în formă.

– Atunci nu se poate.

– Se poate. E vorba de consistența corectă.

Costel a vrut să întrebe cum determini consistența corectă a unui aliment care, prin natura lui, nu vrea să fie sushi, dar a renunțat. Gică era în modul problemă de rezolvat, nu problemă de recunoscut.

Soluția veni după două ore: mămăligă de consistență medie, răcită exact douăzeci de minute, modelată cu mâinile unse cu untură – untură, nu ulei, că untură e tradiție – și pusă imediat la rece. Cilindrii ieșiți aveau o formă care putea fi descrisă, cu multă bunăvoință, ca aproximativ cilindrică. Cu și mai multă bunăvoință, ca sugestie de cilindru.

A doua problemă fu șoriciul.

Șoriciul crocant, auriu, minunea aceea sfărâmicioasă pe care o mănânci cu bere și fericire, nu este proiectat de natură să fie folosit ca foaie de învelit. Foile de învelit sunt flexibile. Șoriciul este exact opusul flexibilității. Șoriciul, când îl îndoi, pocnește. Nu se îndoaie. Pocnește. Cu un sunet scurt, sec, ca o mică armă de foc culinară.

Gică învelise deja trei cilindri de mămăligă în șorici. Toți trei se dezintegraseră în momentul în care apăsase ca să-i țină împreună. Bucăți de șorici zburaseră în toate direcțiile, mămăliga se turtise, șunca alunecasse, castravetele se rostogolise pe tocător cu o demnitate rece.

– Poate dacă înmuiem șoriciul puțin? zise Costel.

– Nu înmuiem șoriciul. Șoriciul crocant e identitatea preparatului.

– Dar dacă nu se îndoaie-

– Se îndoaie dacă știi cum.

– Și știi cum?

Pauză lungă.

– Învăț.

Soluția tehnică la problema șoriciului veni după patru încercări eșuate și un mic accident în care o bucată de șorici îl nimerise pe Costel în ochi: foi de șorici mai subțiri, puțin calde, aplicate rapid și menținute în formă cu o scobitoare introdusă strategic.

Scobitoarea nu era parte din estetica sushi-ului tradițional. Dar nici șoriciul nu era. Deja erau destul de departe de tradiție încât o scobitoare să nu mai conteze.

 

1. Asamblarea

Gică stătea în fața tocătorului cu expresia unui chirurg înaintea unei operații complicate.

Pe masă: cilindrii de mămăligă, felii de șuncă afumată tăiată subțire, rondele de castravete murat, foi de șorici cald, scobitori.

– Atenție, îi zise el lui Costel, deși Costel nu intenționa să facă nimic. Urmărește.

– Urmăresc.

Luă o foaie de șorici. O așeză plată pe tocător. Pe ea, cu grijă de neurochirug, așeză un cilindru de mămăligă. Lângă cilindru, o felie de șuncă afumată. Lângă șuncă, două rondele de castravete murat.

– Acum, zise el solemn, vine momentul adevărului.

Înfășură șoriciul în jurul mămăligii cu mișcări lente, concentrate. Șoriciul a rezistat. Gică insistat. Șoriciul a cedat puțin în trei locuri.

Gică nu sa oprit. A continuat să strângă, ținând ansamblul cu amândouă mâinile ca pe un animal mic și capricios, și a introdus scobitoarea cu a treia mână – adică cu bărbia, în timp ce Costel, instruit printr-o privire, a fixat capetele.

Rezultatul stătea pe tocător.

Nu semăna cu sushi. Semăna cu ceva ce un copil de cinci ani ar fi putut prezenta la grădiniță la tema: Ce-a găsit tata în frigider. Forma era mai degrabă ovală decât cilindrică. Șoriciul ieșea în câteva locuri, creând o estetică de tip armadillo după accident. Scobitoarea se vedea la un capăt.

Era, în același timp, cel mai urât și cel mai autentic lucru pe care Gică îl crease vreodată.

– E gata, zise Gică.

Costel privi preparatul.

– Arată ca…

– Arată ca Șorici-Maki, Costele.

– Da, dar…

– Gustă.

Costel luă preparatul cu o precauție justificată. Mușcă.

Ceva se întâmplă pe fața lui Costel în momentul acela. Nu era expresia pe care o așteptai. Nu era dezgust, nu era surpriză neplăcută. Era o expresie mai complexă, mai greu de descris: expresia omului care mâncase ceva conceptual greșit dar gustos iremediabil.

Mămăliga rece cu untură. Șunca afumată, sărată, cu parfum de lemn de fag. Castravetele murat, acru, crocant, tăios. Și deasupra, în jurul, șoriciul – crăpat, imperfect, auriu, cu gustul lui de grăsime caramelizată.

– E… bun, zise Costel cu o voce care conținea tragedii.

– Știam.

– Dar arată groaznic.

– Arată autentic.

– Autentic înseamnă groaznic?

– La noi, de obicei, da.

 

1. Nomenclatura și filosofia

Gică petrecu o seară întreagă inventând meniul complet, cu un pahar de bere în stânga și caietul în dreapta, vorbind singur cu o fluență care ar fi îngrijorat orice psihiatru.

Șorici-Maki cu șuncă afumată și castravete murat – piesa de rezistență, creația care urma să redefinească gastronomia mondială sau să închidă restaurantul, diferența urmând să fie stabilită de clienți.

Tobă-Nigiri – o felie groasă de tobă presată pe un dreptunghi de mămăligă, fixată cu o scobitoare, servită cu hrean ras. Nigiri tradițional folosea pește crud modelat manual. Acesta folosea tobă și mămăligă și arăta ca o mică șa de cal în miniatură, dar Gică consideră că forma era un detaliu.

Jumări-Temaki – un con din… Gică se opri aici. Conul din nori se făcea pentru că alga era flexibilă. Conul din șorici era fizic imposibil pentru că șoriciul nu forma conuri. Șoriciul crocant forma cioburi.

Gică stă pe gânduri vreo cincisprezece minute.

Soluția: conul din mămăligă modelată, umplut cu jumări și mujdei de usturoi, servit cu un steag mic în vârf pe care Costel urma să-l deseneze.

– Costel, poți face un steag mic?

– Un steag din ce?

– Din hârtie și o scobitoare.

– Ce steag?

– Nu știu. Ceva decorativ.

– Steagul României?

Gică se gândi. Un con de mămăligă cu jumări și steagul României. Era ori cel mai patriotic preparat din istoria gastronomiei, ori o catastrofă diplomatică. Probabil ambele.

– Da, zise el. Steagul României.

Mujdei-Wasabi – usturoiul pisat cu untdelemn și sare, servit în locul wasabi-ului, de o culoare albă discretă și un miros capabil să reorienteze o conversație, să termine o relație sau să curețe un sinus înfundat de trei săptămâni.

– Wasabi-ul japonez e picant, explică Gică. Usturoiul nostru e mai picant. Deci e mai bun.

– Usturoiul și wasabi-ul sunt picante în moduri diferite, obiectă Costel.

– Picant e picant, Costele. Nu face filozofie.

Mujdei-Wasabi a rămas în meniu.

Zeama de varză murată în loc de supă miso – această decizie fu luată cu o ușurință care sugera fie genialitate, fie abandon total al oricărui principiu culinar. Gică o argumentează cu: Zeama de varză murată e probiotică. Supa miso e probiotică. Deci sunt același lucru. Argumentul era greșit în aproape fiecare privință, dar avea o structură care semăna cu logica, ceea ce pentru Gică era suficient.

 

1. Sosul

Orice sushi se servește cu sos de soia.

Gică nu avea sos de soia. Sau mai bine spus: avea sos de soia, un flacon cumpărat acum opt luni pentru un experiment anterior uitat, care stătea în spatele raftului lângă o cutie de anșoa.

Gustă sosul de soia. Îl ține în gură. Îl analizează.

– E sărat, zise el.

– Da, e sos de soia, confirmă Costel.

– Noi avem ceva mai sărat și mai bun.

– Ce?

– Zeamă de murături.

Costel deschide gura. O închide. O redeschide.

– Zeamă de murături…

– Zeamă de murături cu un pic de ulei de floarea-soarelui și o picătură de oțet de mere.

Gică vorbea acum cu viteza unui om al cărui creier funcționa la o frecvență pe care restul lumii nu o putea recepționa: E acid, e sărat, e aromat. E mai complex decât soia. Japonezii nu au murători, Costele. Ăsta e monopolul nostru.

– Zeama de murători ca sos pentru sushi.

– Murături-Shoyu. Ăsta e numele.

Costel se uită la tavan cu privirea omului care a obosit să mai argumenteze cu universul.

– Șefu, dacă cineva mă întreabă ce e ăla Murători-Shoyu, ce-i spun?

– Îi spui că e reinterpretarea românească a sosului de soia, bazată pe fermentație lactică tradițională.

– E… adevărat?

– Castravetele murat e fermentat. Zeama lui e murători-shoyu. Unde e minciuna?

Nu era o minciună. Era o distorsiune a realității atât de creativă încât practic devenise artă.

 

VII. Seara lansării

Tanti Veta văzu meniul nou cu aceeași expresie cu care ar fi văzut o pasăre tropicală în curtea ei din Vâlcea: nu înțelegea ce caută acolo, dar era prea bătrână ca să se mai mire.

– Gică, Șorici-Maki ce e?

– E sushi românesc, tanti Veta.

– Cu șorici.

– Da.

– Și mămăligă.

– Da.

– Tu ai învelit mămăligă în șorici și-i zici sushi.

– E mai complex decât atât.

– E mai complex decât un sul de mămăligă în șorici?

– Are șuncă afumată înăuntru. Și castravete murat.

Tanti Veta îl privi lung.

– Gică, zise ea blând, ca unui copil care a adus acasă un pește bolnav și îl prezintă ca animal de companie, asta nu e sushi. Asta e o gustare de drum.

– Cu prezentare artistică.

– Cu scobitoare în el.

– Scobitoarea e funcțională și decorativă.

Tanti Veta oftă cu tot corpul, un oftat de la adâncime, colectat din decenii de experiență cu oamenii care au idei.

– Fă ce vrei. Dar la șaptesprezece lei porția, că mai mult nu dau eu.

– Douăzeci și cinci.

– Nouăsprezece.

– Douăzeci și doi.

– Douăzeci, și nu mai vreau să aud de japonezie în bucătăria mea.

Șorici-Maki a fost listat la douăzeci de lei.

Primii clienți care au comandat, un cuplu tânăr, vreo treizeci de ani, cu aerul acela al oamenilor care mănâncă sushi în mod regulat și urmăresc conturi de food pe Instagram. Ea comanda mereu ceva neobișnuit. El urmărea cu o combinație de entuziasm și prostie.

– Șorici-Maki cu Murători-Shoyu, citi ea cu voce tare, cu o intonație care conținea un semn de întrebare invizibil.

– Încearcă, zise el.

– Tu încearcă.

– Tu ai zis că vrei ceva nou.

– Ceva nou, nu ceva din altă dimensiune.

Au comandat totuși. Gică auzise dialogul de la bucătărie și ieșise cu platoul personal, ceea ce nu făcea niciodată, cu o solemnitate de ambasador care prezintă scrisorile de acreditare.

– Platoul Șorici-Maki, anunță el, punând farfuria pe masă cu gestul unui magician care scoate un iepure din pălărie, deși iepurele arăta mai degrabă ca niște bulgări maro-gălbui cu scobitori.

Cei doi au privit platoul în tăcere.

– E…ceva,  încercă ea, cu tonul cu care îi spui unui prieten că noua lui tunsoare e interesantă.

– E autentic, corectă Gică.

– Sigur. Și… cum se mănâncă? Că nu văd bețișoare.

– Cu mâna. Sushi-ul tradițional se mănâncă cu mâna. – Aceasta era tehnic adevărat pentru nigiri, și tehnic irelevant pentru ce era în farfurie, dar Gică nu nuanța când nu era necesar.

Ea luă un Șorici-Maki cu două degete. Îl ridică. Șoriciul scârțâi ușor. Ea îl privi de aproape – văzu mămăliga cremoasă, roz-ul șuncii afumate, verdele castravetelui murat, structura șoriciului crocant, scobitoarea fidelă. Îl aduse la gură.

Mușcă. Se opri. Mestecă încet.

– Iisuse, zise ea în șoaptă.

– Bun sau rău? întrebă el, cu anxietatea unui scriitor care-și ascultă primul roman citit cu voce tare.

– E… Pauză – …e ca și cum sarmaua a fugit cu cineva nepotrivit și nu-i pare rău.

Gică n-a înțeles complet metafora, dar tonul era bun, deci a zâmbit.

Ea luă al doilea sushi. Și al treilea. Între al treilea și al patrulea se opri și îl privi pe Gică cu o expresie serioasă:

– Dacă pui asta pe Instagram, se viralizează.

– Insta…ce?.

– Eu știu. Pot poza?

Gică ridică mândru din umeri, gestul omului care deja se vede în Michelin Guide.

Ea puse platoul sub lumina ferestrei, rearanjă Șorici-Maki-urile, îndepărtă discret una din scobitori, luă zece fotografii din unghiuri diferite, filtra prin trei aplicații și postă cu descrierea: Sushi cu mămăligă și șorici la un restaurant obscur din Vâlcea și jur că e mai bun decât orice sushi de 60 de lei din București.

În douăzeci și patru de ore, postarea avu optzeci de mii de distribuiri.

Gică nu știa încă. Gică era în bucătărie, modelând cu mâinile unse cu untură cilindri de mămăligă și cântând încet ceva nedefinit, fericit cu fericirea simplă a omului care a rezolvat o problemă pe care și-a creat-o singur.

 

VIII. Criza logistică

Weekendul următor, „La Tanti Veta” e vizitat de patruzeci și trei de oameni care veniseră special pentru Șorici-Maki. Patruzeci și trei de oameni era mai mult decât capacitatea normală a restaurantului, care în mod obișnuit găzduia maximum douăzeci și care nu mai fusese plin din 2019, când a fost meciul cu Ungaria și Nelu adusese prietenii.

Problema era că Gică putea produce maximum opt porții pe oră, datorită complexității procesului de modelare a mămăligii și fragilității șoriciului. Opt porții pe oră pentru patruzeci și trei de clienți înseamnă o așteptare matematică de aproximativ cinci ore și jumătate, ceea ce e acceptabil la un restaurant cu stele Michelin în Paris și complet inacceptabil la Vâlcea la prânz.

– Costel, mai repede, zise Gică.

– Șefu, eu fac deja trei lucruri simultan.

– Fă patru.

– Am două mâini.

– Folosește și capul.

Costel aruncă o privire la Gică cu acea expresie pe care o au angajații care se gândesc serios la CV-ul lor.

La masa a treia, un domn solid, cu mustață și o răbdare evident limitată, chemă Costel și întrebă când vine comanda.

– Cam o oră, zise Costel.

– O oră pentru sushi?

– E sushi cu mămăligă. Mămăliga are nevoie de timp.

– Mămăliga fierbe în douăzeci de minute.

– Da, dar modelarea ia mai mult.

– Ce modelare? E sushi sau e sculptură?

Costel vru să explice că diferența, în cazul Șorici-Maki, era mai mică decât părea, dar se abținu.

Domnul cu mustață comandă ciorbă de văcuță, pe care o primi în zece minute și o mâncă cu o satisfacție demonstrativă, uitându-se la masa de lângă unde alții așteptau Șorici-Maki cu fețele oamenilor de la ghișeul ANAF.

 

1. Critica

Un blogger de food veni sâmbăta. Se numea Radu și scria pe un site cu numele GastroBoss.ro, o platformă urmărită de doisprezece mii de oameni, cărora le explica regulat că mâncarea bună nu e scumpă și că simplitatea e virtute, maxime pe care le enunța din restaurante cu prețuri medii de o sută cincizeci de lei per persoană.

Radu comanda Platoul Complet Carpato-Nipon. Gică adăugase Complet din oficiu, că suna mai bine, și îl examina cu o seriozitate de expert care examina o amprentă la locul crimei.

– Murători-Shoyu, citea el de pe meniu. Ce e ăla?

– Zeamă de castraveți murați cu oțet de mere, explică Gică, care ieșise personal, ca de obicei.

– Ca înlocuitor pentru sosul de soia?

– Ca reinterpretare a sosului de soia.

– Hmm. – Radu nota ceva pe telefon. – Și Zeamă de varză murată Miso?

– Zeamă de varză cu puțin usturoi și mărar. Servită caldă. Ca supa miso, dar cu mai multă personalitate.

– Zeama de varză are personalitate?

– Zeama noastră de varză? Da. Multă.

Radu gustă metodic, cu pauze între fiecare element, luând note, fotografiind din unghiuri profesionale, cu un inel de lumina portabil scos din geantă, ceea ce facu pe toți ceilalți clienți să se simtă brusc într-un studio foto.

Luă Șorici-Maki cu degetele, cu o precauție de parcă ar fi putut mușca. Mușcă el primul.

Fața lui rămase neutră cinci secunde. Neutrul acela al specialiștilor care nu vor să reacționeze înainte să gândească, care e mai anxiogen decât orice expresie negativă.

Mestecă. Înghiți. Puse preparatul jos. Note pe telefon.

Gică stătea în picioare lângă masă cu mâinile la spate ca un soldat în inspecție.

– E consistent, zise Radu în cele din urmă.

– Bun consistent sau rău consistent?

– Consistent consistent. Adică fiecare element e acolo și se simte. Mămăliga e grasă, șunca e afumată puternic, castravetele e acid. E mult.

– E bogat, corectă Gică.

– E mult, repetă Radu, care nu era om de compromis lexical. – Dar funcționează mai bine decât mă așteptam.

– Funcționează?

– Gustativ. Deși conceptual e o crimă împotriva sushi-ului.

– Nu e o crimă. E o reinterpretare.

– Domnule Turbatu, – Radu puse telefonul pe masă și îl privi direct, cu tonul omului care urmează să spune ceva neplăcut dar adevărat – ați luat un preparat japonez cu o estetică și o filosofie construite în secole, l-ați demontat complet și ați pus în locul lui ingrediente românești. Asta nu e fuziune. Asta e ocupație.

Gică clătină din cap cu un zâmbet care arăta că nici un singur cuvânt din ce auzise nu îi schimbase cu nimic opinia.

– Și Napoleon (nu porcul) când a intrat în Cairo, l-au întrebat de ce. El le-a explicat?

Radu îl privi cu o expresie mixtă de iritare și amuzament involuntar.

– Napoleon a pierdut în Egipt.

– Da. Dar Egiptul s-a schimbat.

Radu scrise articolul cu titlul: Șorici-Maki: O crimă culinară care are un gust bun și asta e toată problema.

A fost distribuit de cateva sute de mii de ori.

 

1. Momentul de glorie

Trei săptămâni după articolul lui Radu, un japonez intră în La Tanti Veta.

Un japonez real, de vreo patruzeci și cinci de ani, cu ochelari, o geantă de laptop și aerul dezorientat al cuiva care a urmat Google Maps cu mai multă încredere decât merita.

Se numea, conform cardului de vizită pe care îl dădu lui Tanti Veta la intrare, Kenji Yamamoto, și lucra pentru o revistă de gastronomie din Tokyo care publica ocazional materiale despre fenomene culinare neobișnuite din Europa.

Cineva îi trimisese articolul lui Radu. Tradus în japoneză. Kenji Yamamoto citise „crimă culinară și gust bun” și rezervase bilet.

Gică a fost chemat din bucătărie cu o urgență care îi sugerase inițial că era un incendiu.

Cei doi se priviră.

Kenji: un japonez politicos, precis, cu un vocabular de engleză impecabil și o curiozitate profesională sinceră.

Gică: un român de patruzeci și doi de ani cu un șorț plin de untură, mâinile murdare de la mămăligă, și o expresie care combina uimirea cu triumful.

– You are the chef? întrebă Kenji.

– Da. Eu. Gică, pauză, Gheorghe.

– I read about your… Romanian sushi.

– Șorici-Maki, zise Gică, cu pronunția lui, care transformă cuvântul japonez într-un sunet complet nou.

– Yes. I would like to try.

Gică se întoarse spre bucătărie cu pașii unui om care merge spre destinul lui. Costel îl văzu venind și citi totul din privirea lui.

– Cine e?

– Un japonez.

– Un japonez.

– Da.

– Vine să mănânce?

– Da.

– Un japonez vine să mănânce sushi cu mămăligă și șorici.

– Șorici-Maki, Costele. Gică luă castronul cu mămăligă, șunca, castraveții, șoriciul. Mâinile lui se mișcau acum cu o precizie pe care nu o demonstrase niciodată înainte, cu concentrarea unui artist care știe că acesta e tabloul care contează.

– Pregătim cel mai bun Șorici-Maki din istoria umanității.

– Istoria umanității, repetă Costel.

– Eventual și din istoria Japoniei.

Costel oftează și ia cuțitul.

Kenji Yamamoto primi platoul, îl examina cu atenția profesionistă a omului care a mâncat sushi în toate formele lui posibile și câteva imposibile, luă Șorici-Maki cu degetele (corect, notă Gică mental) și mușcă.

Kenji mestecă. Kenji înghiți. Kenji stătu un moment pe gânduri.

Apoi scrie ceva în notițele lui, în japoneză, pe care Gică nu le-a putut citi, dar le-a urmărit cu intensitatea cu care urmărești o propoziție care știi că îți schimbă viața dar nu știi în ce direcție.

– Interesting, zise Kenji.

– Bun sau rău?

– Interesting is the only word I have for this.

– E bun interesting sau rău interesting?

Kenji îl privi cu un zâmbet care conținea, undeva în el, ceva ce ar fi putut fi respect, ar fi putut fi amuzament, și cel mai probabil era o combinație improbabilă de amândouă.

– In Japan, spune japonezul, we have a concept. Ikigai. The reason for being. The intersection of what you love, what you’re good at, what the world needs, and what you can be paid for.

Gică a înțeles jumătate din ce s-a spus, dar a clătinat din cap cu înțelepciune.

– Your ikigai, continuă Kenji, is clearly this. I don’t know if what you’ve made is sushi. (Pauză diplomatică)  But it is something.

– E Șorici-Maki, zise Gică.

– Yes.

Kenji a scris un articol de două pagini în revista lui din Tokyo, intitulat: Un bucătar din România a distrus conceptul de sushi și a creat altceva. Nu știm ce. Dar există.

Nimeni din Vâlcea nu a citit articolul pentru că era în japoneză.

Gică a aflat de el printr-un mail pe care îl primi după trei săptămâni și pe care îl traduse cu Google Translate, obținând o versiune aproximativă dar suficientă pentru a înțelege esența.

Imprimă mailul. Îl puse pe peretele bucătăriei, lângă placuța cu „Clientul are dreptate”.

Costel îl citi.

– Nu știm ce este. Dar există, citi el cu voce tare.

– Da, zise Gică.

– Ăsta e cel mai bun review al tău?

– E cel mai bun review pe care l-am primit de la cineva care știe ce e un sushi.

Costel medita.

– Șefu, asta practic spune că ai creat ceva nedefinit.

– Am creat ceva unic, Costele. Nedefinitul e primul stadiu al unicului.

Costel se uita la mămăliga pe care o pregătea, la șoriciul care aștepta în bol, la șunca afumată și la borcanul de castraveți.

– Și mâine ce facem?

– Mâine continuăm, zise Gică, cu simplitatea omului care nu și-a pus niciodată această întrebare cu adevărat.

 

Epilog

La Tanti Veta este încă deschis în Râmnicu Vâlcea. Pe meniu, la pagina a doua, după ciorba de văcuță și înainte de papanași, există o secțiune cu fundal gri și litere care au vrut să fie orientale dar au ieșit Comic Sans italic: CARPATO-NIPON EXPERIENCE.

Șorici-Maki se comandă în medie de șaptesprezece ori pe weekend. Niciodată de Nelu și Dorina, care vin în continuare joia și comandă ciorbă, dar care s-au uitat o dată la platou cu o curiozitate pe care n-au recunoscut-o niciodată.

Costel a învățat să modeleze mămăliga în șaizeci de secunde per bucată. Nu i-a spus lui Gică că a urmărit tutoriale de sushi pe YouTube și le-a adaptat. Această informație ar fi distrus fie relația, fie mitul, fie amândouă.

Gică pregătește fiecare porție personal, cu mâinile unse cu untură, cu aceeași concentrare de fiecare dată. Forma nu e niciodată perfectă. Gustul e de fiecare dată același.

Tanti Veta nu a mâncat niciodată Șorici-Maki. Dar l-a mirosit o dată, ieșind pe ușa bucătăriei, și n-a zis nimic. Când Tanti Veta nu zice nimic, la La Tanti Veta, înseamnă că totul e în regulă.

Kenji Yamamoto a trimis un mail după șase luni: Am arătat rețeta unui maestru sushi din Kyoto. A spus că e greșit în treisprezece moduri. Apoi a spus că vrea să o guste. Ne trimiteți șorici prin poștă?

Gică trimise o pungă de șorici, un borcan de castraveți murați și o bucată de șuncă afumată, împachetate în trei pungi de plastic și o cutie de carton pe care scrisese, cu marker roșu: DIN VÂLCEA, CU DRAGOSTE.

Pachetul a ajuns în Kyoto în zece zile. Jumătate din șorici se sfărâmase în transport.

Maestrul din Kyoto scrise înapoi, prin Kenji: Șoriciul sfărâmat e tot bun. Am mâncat cu sake. Merge.

Gică citi răspunsul de trei ori.

– Costel, zise el.

– Ce?

– Un maestru sushi din Kyoto a mâncat șoriciul nostru cu sake.

– Și?

– Și a zis că merge.

Costel puse cuțitul jos.

– Ăsta e visul tău? Că un japonez a zis că șoriciul merge?

Gică se gândi serios la întrebare.

– Nu, zise el. Visul meu era că bucătăria românească nu e apreciată. Și acum un japonez a mâncat-o cu sake și a zis că merge. Asta e mai mult decât așteptam.

Costel nu a răspuns.

Mămăliga fierbea pe aragaz cu sunetul ei rotund și liniștit, același sunet pe care îl face de sute de ani în bucătăriile românești, indiferent ce visuri absurde se coc în jur.

Unele lucruri nu se schimbă.

Altele se învelesc în șorici și se viralizează.