Părinții ai căror copii trebuie să fie primii

Perfect de acord cu tine. Nici măcar nu am supravegheat-o vreodată pe fiică-mea la teme sau la ceva. A fost tot timpul un copil harnic, a învățat bine, dar fără a pune biciul pe ea. Acum termină clasa a zecea la un liceu bun, cu media 10, dar fără eforturi supraomenești. Vreo 2 ani a mers la chitară pentru că așa a vrut ea și a renunțat atunci când a considerat că stăpânește bine instrumentul. Tot vreo 2 ani a mers la înot și a renunțat când a realizat că nu mai învață nimic nou.
Dar, cum spuneam, toate au fost alegerile ei, nu ale noastre!

Cred ca am mai povestit pe aici, maica-mea tot profesoara si da, eu trebuia sa fiu prima la scoala, ca altfel „o faceam de rusine”. Asta in conditiile in care eram eram si eu in clasa cu niste Dobresti si Ionesti (dar pe nepotism, nu pe merite), respectiv fiul inspectorului judetean de romana si fiul unui profesor din scoala, extrem de ambitios de felul lui. Bine, nici copiii nu erau slabi la invatatura, dar erau ajutati cu notele de toata echipa din cancelarie. Iar eu trebuia sa fiu ca ei, ca altfel….rusine, maica.
A, si la mate, unde chiar excelam, fiica inspectoarei de mate era in aceeasi generatie, ghici cine ocupa intotdeauna unul din locurile la olimpiada pe tara? Eram buna, dar nu chiar asa buna sa-mi asigur primul loc pe judet, daca era „la balotaj” stateam acasa.
Asta a tinut pana la liceu cand a inceput sa mi se cam rupa. Am devenit imuna la sfaturile „te faci contabil, ca de astia e nevoie mereu” sau „prof de mate, prosti vor exista mereu, traiesti bien merci din meditatii” . Am dat la ASE ca nu prea aveam habar ce vreau, dar la statistica (unde m-am vindecat si de visele de marire intr-ale matematicii).
Si nu, copiiilor mei nu le fac asta. Imi intorc gura la spate cu discursuri si sfaturi motivationale de ce e bine sa inveti, sa te educi, sa stii, sa etc, dar nu comparat cu altii. Doar pentru ei, pentru viitorul lor.
O sa tin minte cat oi trai cum la un concurs de tenis un „Parinte dedicat” a trebuit sa fie dat afara din sala de arbitru ca-si abuza verbal copilul in timpul meciului. Pe care copil tot l-a pocnit dupa meci, in hol, ca a avut niste rezultate jalnice. La 9 ani, da?

Hai s-avem zile bune si copii cu copilarie, zic!

Eu pe ai mei i-am dus la toate cursurile și activitățile sportive și au ales ce le-a plăcut, vacanțele pe câmpii cu flori sau șantiere arheologice pentru că fiu meu era pasionat de arheologie și ne-au acceptat într-un final cei de la Muzeul Carpaților Răsăriteni 😁 iar copilul a fost în extaz să participe la tot ce înseamnă șantier arheologic, era și un loc unde se putea murdări în numele științei 😂. Ca să poată alege ce le place e bine să încerce mai multe activități dar nu forțat, nu am avut probleme cu supravegheat teme sau făcut în locul lor, am reușit să îi am destul de târziu și mi-am dorit să fie mulțumiți ei de ei nu pentru ultimul pahar ipotetic de apă 😁 dacă ei sunt mulțumiți de viețile lor atunci am făcut treabă bună, eu deși am fost no1 niciodată nu a fost suficient pentru ai mei, niciodată nu s-au bucurat pentru vreo reușită și tot timpul mi se spunea că sunt datoare/obligată, niciodată nu o să le cer copiilor mei lucruri sau atenție împotriva voinței lor.

Merg azi la ședința cu părinții și sigur diriginta va spune iar ”doar două activități extrașcolare” și una să implice mișcare! Sunt copii care clachează prin clasa a-7-a sau a-10-a. Copiii sunt obosiți mai mereu. Soțul e profesor și vede des copii care adorm cu capul pe bancă, copii care s-au culcat după miezul nopții!
Mie mi se pare important ca fetele mele să iasă cu prietenii, să stea pur și simplu!
Anul ăsta printr-o întâmplare fericită, fiică-mea s-a calificat la faza națională la o Olimpiadă. Am asteptat-o cu alți părinți în curtea liceului unde avea loc concursul și m-am minunat! O mămică aflând că fiica mea e tot clasa a-6-a ca baiatul ei mi-a spus că sunt concurența! Noaptea minții! Eu am râs crezând că glumește, calificarea la națională fiind o performanță în sine. De unde! Era foarte serioasă. A mea a luat 70 de puncte și a ieșit zâmbind din sală, al ei luase 80 și nu ieșea că începuse să plângă deoarece maica-sa îi spusese că sub 90 este un eșec! Am plecat repede de acolo să sărbatorim deși mi se spusese că nu am nimic de sarbatorit la 70!

Daca copilul adolescent (intre 15-18 ani) se simte confortabil sa iti spuna cum a decurs intalnirea cu gagica/gagicul cu lux de amanunte si in general discuta cu tine cam orice inseamna ca ai facut o treaba buna ca parinte. Un copil care se simte confortabil in pielea lui nu iti ascunde nimic. Nu inseamna sa il lasi liber sa faca ce vrea, il ghidezi mai cu manusi, dar trebuie sa-l lasi sa experimenteze si sa invete din greseli.
Nu mi-am stresat copilul niciodata sa fie primul in ceva (invatatura, sport sau abilitati relationale). Asa mi-ar fi placut mie sa am copilaria si asta am aplicat in cresterea/educatia lui. Sper sa iasa un adult responsabil si cel mai important, fericit. Ca mi-ar place un azil mai de doamne-ajuta mai incolo.
PS : Am avut noroc de parinti care m-au crescut, cu toate lipsurile perioadei 80-98, in asa fel in care sa nu ajung un adult frustrat si cu resentimente, asa cum au stiut ei mai bine.

Eu am fost în situația asta. În general, eram un copil invizibil, ai mei tot timpul aveau orice altceva de făcut decât să petreacă timp cu mine, mai puțin când era sezonul de examene și începea critica. De ce nu ai putut mai mult, ăla de ce poate și tu nu, etc. Chestie care s-a transformat într-o traumă interioară pe care am reușit să o conștientizez doar pe la 35 de ani. Să mă explic, am făcut 2 facultăți și de fiecare dată m-am lăsat în ultimul an. Pur și simplu a fost un blocaj mental și multe scuze inutile să nu mai continui. La muncă, făceam proiectele, ajungeam cu ele la aproape final după care intervenea același blocaj mental și nu reușeam să le termin, tot timpul găseam încă ceva de făcut doar ca să nu fie gata. În fine, concluzia e că de fiecare dată când ajungeam într-un punct în care urma evaluarea finală renunțam. În cele din urmă m-a lămurit un psiholog treaba asta: aparent, din cauză că am fost traumatizat în copilărie pe tema asta, ajunsesem să fug de evaluări pentru că aveam tot timpul în minte critica că se poate mai bine. De abia atunci s-a făcut lumină și mi-am dat seama de ce fug, de ce nu pot termina niciodată nimic și am început să lucrez la asta. Inutil să mai zic câte oportunități am ratat în viață din cauza asta… Dar, niciodată nu e prea târziu să recuperezi.