Dacă tot am vorbit zilele trecute despre cele două lucruri care îmi plac mult la Spania, hai să vă spun și ce nu suport: programul restaurantelor, prieteni. Și nu doar al restaurantelor, ci al tuturor locurilor care, teoretic, oferă ceva de mâncare, indiferent ce, cu condiția ca acea mâncare să fie gătită.

Indiferent cât m-am chinuit, n-am putut să înțeleg care este acest program și cred că nu e doar la mine problema, sunt absolut convins nimeni nu poate să înțeleagă cum funcționează aceste stabilimente.

Vezi restaurantul deschis, personalul e acolo, intri, te așezi la o masă, vine omul să-ți ia comanda și, când îi spui că vrei de mâncare, ridică din umeri: „A, nu, păi mâncare nu facem acum.”

Te uiți la ceas, e ora 12:00, să zicem. De ce căcat nu faceți mâncare la ora 12:00? No, no, no se puede.

Hai să zicem că reușesc să înțeleg asta. Ok, nu fac ei mâncare la ora 12:00. Bănene, dar riști să intri la ora 18:00 într-un restaurant (eventual, în aceleași în care ai mai fost și la 12:00) și să-ți servească fix același text. Iar când îi întrebi: „dar mâncare când faceți?”, ridică din umeri: „No sé. Mai veniți dumneavoastră după ora 20:00 încolo.”

Te duci după 20:00 încolo să mănânci și afli că, da, au avut mâncare, dar până pe la 20:30. După care la cocina está cerrada.

Exagerez, sper că vă dați seama, dar ideea de bază este că restaurantele funcționează după un program pe care cred că nici Marele Manitou nu îl înțelege.

Am extrem de multe exemple, pentru că tot bat Spania în lung și în lat de vreo patru-cinci ani încoace, dar o să vi le las doar pe cele două de tura asta care m-au lăsat cu gura căscată.

Am ajuns la Campo de Criptana și eram foarte încântat că o să mănânc bine, pentru că locul pare autentic și rural, eram absolut convins că o să reușesc să găsesc un restaurant care să-mi servească mâncare spaniolă, făcută de oamenii ăia acolo, ca la mamele lor acasă. Ce să vezi, fix așa a fost, doar că nu.

În Campo de Criptana sunt cel puțin 10 restaurante, dacă nu și mai multe. Abia așteptam să-mi aleg unul și să-mi comand ceva cât mai local cu putință.

Doar că eu am ajuns acolo luni și lunea majoritatea restaurantelor erau închise, iar cele care erau deschise aveau bucătăria închisă, în sensul că puteai să te așezi la masă, să ceri o cafea sau ceva de genul ăsta, dar mâncare, no se puede.

După ce mi-am luat vreo două țepe intrând în două restaurante de genul ăsta, în sfârșit am găsit unul care părea deschis. Am intrat, am dat să mă așez la masă când, de la o altă masă de lângă, s-a ridicat patronul (era cu vreo șase oameni la masa aia) și mi-a explicat că e luni și că bucătăria e închisă.

Deja eram sătul de căutat, așa că l-am întrebat pe om dacă există vreun restaurant prin zonă care să fie și deschis, să aibă și bucătăria deschisă. Prieteni, a făcut o față lungă si gânditoare, de ziceai că l-am întrebat cine a divizat pentru prima oară atomul. După care mi-a explicat că es lunes, es complicado.

Și atunci, de undeva din străfundurile Duolingo-ului meu, mi-a venit la suprafață și am întrebat fix asta: la gente no comen en España lunes?

V-am zis că mai era cu vreo șase oameni la masă, da? Ei bine, după întrebarea mea s-a așternut stupoarea pe fețele tuturor timp de o secundă, după care au început să râdă toți isteric. Inclusiv el patron.

A chemat omul o ospătăriță și a rugat-o să-mi facă ceva de mâncare, niște sandvișuri sau un platou cu mezeluri, dar am refuzat, că eu nu intrasem în restaurant pentru asta. Mezeluri găseam și la supermarket.

Al doilea exemplu. Eram cu Mara, bănănăiam prin Andaluzia și eram ferm hotărâți să mâncăm la un restaurant de pe marginea autostrăzii, pentru că, am mai spus pe-aici, avem experiențe foarte plăcute din trecut cu restaurantele de genul ăsta.

După ce am trecut pe lângă nu știu câte, care, deși erau deschise, nu puteai să-ți iei decât cafea și mici căcaturi de ronțăit, într-un final am ajuns la unul care, slavă Domnului, părea deschis.

Am parcat, ne-am dat jos, personal eram absolut hotărât să mănânc niște tostadas con tomates.

Aici trebuie să fac o paranteză pentru care probabil o să mă înjurați dacă n-ați apucat să mâncați, dar trebuie să vă spun ce e cu aceste tostadas.

Se ia o felie de pâine, se prăjește, după care se ia un cățel de usturoi și se freacă de felia de pâine prăjită complet, până nu mai ai usturoi în mână. Dacă ești fan usturoi, poți să faci ca mine, în sensul că după ce se termină primul cățel, mai iei unul și faci același lucru.

După ce ai băgat tot usturoiul ăla în pâine, torni pe felie un pic de ulei de măsline, iar la final se pune deasupra acea pastă de roșii pe care doar în Spania poți să o găsești.

N-are nicio legătură cu nimic din ce am încercat în România și, ca dovadă că nu mint, acum am în portbagaj 10 borcane de pastă din asta de roșii pe care le aduc acasă special să-mi fac tostadas, dar mai ales să le fac fetelor. Am închis paranteza.

Revenind, asta îmi doream să mănânc când am ajuns la restaurantul ăla, care mai avea și un mare afiș afară. Ghici cu ce? Fix cu tostadas. Practic, ajunseserăm exact unde trebuia.

Am intrat, era deschis, am întrebat optimist și relaxat: para comer? La care una dintre ospătărițe s-a uitat agasată la mine și a întrebat: desayuno o almuerzo? Ceasul era vreo 12:30, așa c-am zis: almuerzo.

No, no, almuerzo no se puede. Ok, bine, dacă nu se puede, atunci desayuno.

La care ce credeți voi că mi-a răspuns chelnerița aia? Da, exact: no, no, desayuno no se puede.

De-am rămas amândoi cu gura căscată și nu ne venea să credem. Atunci, la ce căcat mă mai întrebi dacă vreau micul dejun sau prânz, dacă oricum nu e posibilă niciuna dintre variante? Și, mai ales, dacă indiferent ce-aș alege, tot nu o să-mi dai de mâncare? Am plecat de-acolo înjurând mărunt printre dinți.

Acum luați toată povestea asta și translatați-o la orice restaurant din Spania, pentru că la orice restaurant din Spania este posibil să se întâmple fix așa.