Înainte de orice, aveți nevoie de un pic de context.

Anii ’90 au fost grei, au fost crunți pe alocuri. Da, ok, scăpasem de comunism, dar în țara asta era în continuare sărăcie și, pe lângă sărăcie, apăruse capitalismul sălbatic, care avea o singură regulă de bază: haiducia.

Practic, toată lumea făcea ce voia, dar de îmbogățit se îmbogățeau doar ăia care aveau relațiile și care știau cu ce se mănâncă economia de piață. Marea masă a populației era tot săracă.

În acest context, în ’92 ajung la facultate în București, adică în acest oraș unde banii trimiși de ai mei, o dată la două săptămâni, îmi ajungeau doar câteva zile. După ce se duceau, mâncam pâine cu pate sau cartofi prăjiți pe reșou până la următoarea tranșă.

Vreo doi ani am supraviețuit în stilul ăsta brutal, după care am tras concluzia că, dacă vreau să fac și altceva în afară de a subzista, ar cam trebui să îmi găsesc un job.

Cam așa se prezentau lucrurile, în ceea ce mă privește, când în București a apărut Pizza Hut. Nu știu dacă o să reușesc să vă explic cam ce însemna Pizza Hut pentru anii ăia, în care în București nu exista nici măcar McDonald’s.

Pizza Hut a apărut în ’94, iar McDonald’s urma să deschidă primul restaurant de-abia un an mai târziu, în ’95.

Am făcut această precizare ca să înțelegeți că nu era nimic mai sus de Pizza Hut în anii ăia. Dacă voiai să mănânci în oraș, aveai două alternative mari și late: restaurantele clasice sau Pizza Hut. Nu exista nimic altceva.

Ba nu, mint, mai exista Springtime-ul din Piața Victoriei, dar asta era tot ce puteai găsi în capitală.

Asta este explicația pentru care la Pizza Hut era coadă de dimineață până seara, iar în weekenduri coada ieșea din restaurant și se întindea afară, pe trotuar, cale de câțiva zeci de metri.

Și nu, nu glumesc. Știu exact despre ce este vorba, pentru că am lucrat acolo vreun an și jumătate.

Da, prieteni, în ’94, adică în anul doi de facultate, m-am angajat la Pizza Hut. Acolo a fost primul meu job, acolo au fost primii bani câștigați exclusiv pe munca mea. Și se făceau bani mulți, tocmai prin prisma faptului că era cel mai cool loc în care puteai să ieși în București. Câștigam mai mult decât ambii mei părinți la un loc, unul fiind inginer și celălalt profesor.

Asta în condițiile în care eu nu furam, dar aveam colegi care o făceau și care câștigau niște sume de domeniul fantasticului. Câștigau de zeci de ori mai mult decât mine, și nu exagerez cu absolut nimic când zic „de zeci de ori”.

Știam exact și cum furau, eram acolo, vedeam tot, doar că mie nu-mi trebuia așa ceva, mai ales că eram extrem de mulțumit cât câștigam din șpagă cinstită. Să fie la ei acolo, oricum ușor-ușor i-au prins pe rând pe toți cei care furau.

Revenind, ziceam că oricum făceam mai mulți bani decât amândoi ai mei la un loc. Mă rog, alții cărora nu le-a plăcut să fure.

Singura problemă era că nu luam toți banii odată. Având în vedere că tot ce câștigam venea din șpaga lăsată de clienți, practic mă trezeam în fiecare zi a vieții mele cu niște bani în buzunar. Ceea ce nu era rău, doar că eram tentat să-i cheltui la fel de rapid cum veneau.

Și pe bună dreptate, cam la ce te-ai fi putut aștepta de la un cetățean care abia împlinise 22 de ani și care avea bani pentru prima dată în viață dacă nu să-i cheltuie?

Paranteză. Salariul era nesemnificativ, ne plăteau cu minimum pe economie, nu înțelegeai nimic din el. Toată lumea de-acolo trăia din șpagă, cum se întâmplă de obicei la restaurante.

Faza e că după vreo câteva zile din astea în care am cheltuit tot ce câștigam, mi-am dat seama că așa nu prea merge, în ritmul ăsta n-o să fac mare scofală.

Greu, luptându-mă cu mine și cu creierul care-mi spunea să cheltui tot, să mă bucur de viață, am ajuns la un compromis. Mi-am impus ca din șpaga fiecărei zile să-mi rețin o mică parte pentru cheltuieli curente și restul banilor să-i pun deoparte. Țin minte și acum agenda aia neagră pe care scria „Oltchim” în care băgam banii în fiecare zi când mă întorceam de la muncă.

Apropo, n-aveți idee în ce hal se muncea acolo, tocmai pentru că era în permanență atât de aglomerat. Practic, cât erai la muncă nu aveai aproape niciun moment de respiro. Da, ok, câștigam, dar în fiecare zi plecam de-acolo rupt în gură de oboseală.

La finalul primei luni de muncă n-am mai rezistat, m-am dus la agenda în care strângeam banii, i-am luat pe toți și m-am înfipt în singurul magazin din București care vindea blugi Omat.

Nu mai țin minte cum se numea, dar știu exact că era într-un mic gang din Piața Lahovari.

Acolo m-am înfipt, de acolo mi-am cumpărat cei mai râvniți blugi la ora aia, plus o pereche de bocanci cu talpă groasă și o bluză pe care am considerat-o multă vreme cea mai mișto de pe planetă.

Și cam ăștia au fost toți banii după prima mea lună de muncă.

Iar acum vine surpriza. Printr-un miracol, chiar am o poză în care există cele trei obiecte (bluza nu se vede bine, va trebui să mă credeți pe cuvânt că era pe mine).

Vă las mai jos poza, s-o admirați la justa ei valoare.

O să vă mai spun atât: tot cât eram la Pizza Hut am pus ban pe ban și mi-am cumpărat prima mea mașină, o Dacie 1100. Doamne, cât am iubit-o și cât mi-aș fi dorit s-o mai am și azi.

Acum, după cum probabil vă așteptați, vine și întrebarea: ce-ați făcut cu primii bani pe care i-ați câștigat? Mulți, puțini, nu contează, primii bani câștigați nu se uită niciodată.