Știți voi pielițele alea care te jenează în colțul unghiei? Și te jenează, și te jenează, până când, într-un final, în loc să le tai cu forfecuța, te hotărăști să tragi de ele, să scapi odată. Și după ce tragi constați că ți se desprind cu tot cu carne, eventual până la cot. Le știți?

Ei, de o pieliță din aia am tras și eu scurt, să scap. Doar că asta se întâmpla marți, adică acum trei zile.

De trei zile, prieteni, de fiecare dată când vreau să fac ceva cu mâna stângă, mă ustură de-mi dau lacrimile. Pentru că, evident, nu mi-am pus plasture. Un bărbat adevărat știe să sufere.

Știe, doar că nu în tăcere. În sensul că mă plângeam prin casă acum câteva minute de durerea insuportabilă care durează de marți, când, de nicăieri, o aud pe Mara:

– Sărăcuțul de tine, ce bine că n-ai fost nevoit să naști.

La care m-am uitat la ea cu superioritatea masculului dur ca o stâncă:

– Da’ ce, tu ai născut trei zile?

Și-am ieșit imperial din cameră.

Cineva trebuia să pună piciorul în prag, cu suferințele bărbaților nu se joacă nimeni, da?