Zilele trecute vorbeau niște prieteni de pe un grup de whatsapp despre cât se mai dă la nunți. Moment în care mi-am dat seama, cu nedisimulată mândrie, că nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte când am fost ultima oară la o nuntă. Nu pot să bag mâna în foc, dar cred că sunt măcar 15 ani. Poate chiar 20.

Singurul gen de nunta la care aș fi mers cu bucurie, ar fi fost o nuntă din aia simplă unde mirii cheamă doar câțiva oameni apropiați care să se bucure de bucuria lor. Știți ce zic, nu? Să te duci în blugi, adidași și tricou, fără ca nimeni să aibă vreo problemă cu asta, pentru că și mirii sunt îmbrăcați exact la fel.

Doar că n-a fost să fie să am vreodată parte de așa ceva, deși am auzit de nenumărat ori: „noi o să facem o nuntă simplă, doar cu cei mai apropiați prieteni”. Nu știu cum naiba se făcea că de la nunta minimalistă, unde urmau să vină doar cei mai apropiați prieteni, se ajungea mereu la nuntă cu câteva sute de oameni. E ok, să fie la ei acolo, dar eu la așa ceva nu calc.

Pentru că, prieteni, urăsc din adâncul sufletului meu nunta la români. Cred că pot spune că urăsc nunțile la fel de mult pe cât urăsc înmormântările. Sunt două obiceiuri care, la români, au căpătat conotații groaznice.

Nfine, să lăsăm înmormântările, că pe alea e absolut normal să le urăști, până la urmă vorbim despre dispariția cuiva, dar nunțile, oameni buni, ar trebui să fie aceste obiceiuri care să aducă doar bucurie mirilor si participaților.

Aduc o pluă cu urechi, asta aduc. N-am fost în viața mea la o nuntă unde să citesc bucurie pe fața cuiva. În schimb, cel puțin pe fețele mirilor, puteai să citești cu ușurință gradul de stres și starea de oboseală. Și nu doar asta, le vedeai limpede în ochi că singura lor dorință este să se termine dracului odată să meargă mai repede acasă.

Pe fețele nuntașilor nu se citea decât: oare pe la ce oră e ok sa plec ca să nu se supere ăștia? Ah, ba nu, se mai citea și: oare e suficient cât am pus în plic?

Ăsta fiind, de altfel, și motivul principal pentru care nunțile românești s-au transformat în ceva odios, imposibil de frecventat: banii.

De-aia nunțile simple deveneau până la urmă niște monstruozități cu sute de invitați, pentru că „dacă tot ne căsătorim, măcar să facem niște bani”.

Și uite-așa nunta a ajuns ca în loc de o sărbătoare a bucuriei mirilor să devină un soi de cooperativă de împrumut reciproc: dacă vii la mine, vin și eu la tine. Mi-ai pus 200 de euro în plic? Fix atât o să-ți pun și eu. Un mercantilism grețos care n-are nici cea mai mică legătură cu bucuria de a-i sărbători pe oamenii ăia care s-au luat.

Băi, și măcar de-ar fi asta singura chestie care mă scoate din minți la nunți, dar nu e. Cel puțin la fel de tare mă enervează zecile, uneori sutele, de oameni care nu se cunosc unii cu ceilalți.

De ce-ai chema la nunta ta, adică la ceea ce ar trebui să fie poate cea mai frumoasă zi din viața ta, niște oameni pe care nu-i cunoști? Și nici ei nu se cunosc între ei? De ce? De ce-ai face asta??? Pentru nenorociții ăia de bani, nu?

Ți-e și milă când te uiți la miri, jur. E atât de cringe să-i vezi cum încearcă să vorbească pe-acolo cu toată lumea, să zâmbească și să se facă plăcuți în fața unor oameni pe care nu-i cunosc și pe care, în mod normal, n-ar da nici doi bani. Nici vorbă, că nici ăia n-ar da mai mult pe miri, daaar… tu vii la mine, eu vin la tine. Ce contează că nu ne cunoaștem, astea-s detalii.

Mi s-a strâns carnea pe mine, acum când scriu, doar imaginându-mi c-aș putea să mai fiu vreodată martor la așa ceva. Doamne apără și păzește!

Bai, dar cel mai amuzant, și cu asta închei, este că toate nunțile arată exact la fel. De ce e amuzant?  Pentru că dacă e să-i auzi înainte pe cei doi miri vorbind despre nunta lor, o să auzi numai chestii de genul: la noi o să fie altfel. Noi n-o să avem o nuntă din aia cum fac toți, vrem ceva special, o să vedeți.

Doar că „specialul” ăla, dacă ar fi să fie, costă. Or tu vrei să faci bani la nuntă, nu să cheltuiești ca prostul ca să fie ceva special. Că oricât de specială ar fi, lumea tot o sa te bârfească, și-atunci mai bine nu. Și uite-așa se ajunge să arate toate nunțile la fel.

Tot antreuri, pește, sarmale și încă ceva o să ai pe mese, fix ca la toate nunțile la care ai fost vreodată. Diferă doar calitatea lor, în funcție de cât se zgârcesc mirii, în rest, identic.

Mâncarea ca mâncarea, dar pe partea cu băutura se ajunge la cele mai de căcat chestii. Își aduc mirii băutura de-acasă și-i obligă pe nuntași să bea doar poșirca adusă de ei în damigene. De te ia capul când auzi chelnerii: de care să fie, alb sau roșu?

Am fost cândva la o nuntă la care dacă voia să bei altceva decât ce ți se oferea, trebuia să plătești. Mi-a fost jenă de jena mirilor când am văzut nuntași plătindu-și berea. Dar se pare că doar mie mi-a fost jenă, nu și mirilor. Păi cum mai faci bani la nuntă dacă-i lași pe proștii ăia să-și comande ce vor ei?

Groaznic, absolut groaznic, după așa ceva nu m-aș mai putea uita în ochii prietenilor pe care i-am invitat la nunta mea. Fmm, veață!

Ca să înțelegeți și mai clar cât de mult urăsc nunțile, o să vă zic că la un moment dat am trimis cuiva doar plicul cu „darul”. Eram invitat și cumva mă simțeam obligat să merg, pentru că era o persoană destul de apropiată. Dar cum n-aveam nici cel mai mic gând să calc pe-acolo, am preferat să trimit banii ca și cum aș fi mers. Și uite-așa nu s-a supărat nimeni.

De altfel, sunt absolut convins că nunțile ar fi mult mai mișto dacă toată lumea ar face la fel, adică invitații doar să trimită doar darul. Așa n-ar mai exista niciun stres pentru nimeni, nici oboseală, nici nimic.

Scopul mirilor a fost atins: ne-am făcut banii, de-acum mai urmează doar să le trimitem și noi lor când ne-or invita. Pentru că, nu-i așa, ai „venit” la mine, „vin” și eu la tine. ☹

Acestea fiind zise, chiar sunt curios, știe cineva cât se mai dă la nuntă?