Citeam zilele trecute știrea asta despre copilul în vârstă de trei ani care a rămas singur într-un autobuz din Brașov și mă întrebam: cum naiba ai putea să cobori din autobuz uitând că ai și copilul cu tine?
Dar am zis să nu judec pentru că, cine știe, oamenii trec prin diverse chestii care le iau mințile. Habar n-am cum, dar poate la un moment dat uiți că ai plecat de acasă cu copilul și-ți mai aduci aminte când autobuzul ăla e deja departe.
Dincolo de știrea asta, voiam să vă întreb dacă voi ați pățit vreodată să vi se piardă copilul pe undeva? Sau dacă ați pățit să vă pierdeți voi pe undeva când erați copii?
Că eu de prima n-am avut parte (adică nu mi-a dispărut copilul de lângă mine și sper să nici nu am), dar a doua mi s-a întâmplat. Ce-i drept, doar parțial, dar tot am simțit în suflet groaza aia că m-am pierdut de ai mei,
Eram mic, eram la grădiniță și-am mers cu ai mei la mare, la Năvodari. Nu știu dacă aveți idee cum arătau plajele din România pe vremea ailaltă, dar vă spun eu că nu erau cu șezlonguri, ca acum, toată lumea făcea plajă la cearceaf (nu săriți de cur în sus, că DOOM3 zice că merg ambele, cearceaf și cearșaf).
Pe lângă asta, toate plajele erau înțesate de lume pentru că pe vremea aia nu aveai cum te duci în altă parte în afară de litoralul românesc. Așa că cine voia mare avea o singură opțiune. Rezultatul? Trei luni pe an plajele noastre gemeau de lume.
Ei, pe o plajă din asta plină până la refuz, om lângă om, am plecat de la cearceaful alor mei până la apă, până la mare, să mă bălăcesc un pic. Singura problemă a apărut când am vrut să mă întorc.
Prieteni, în momentul în care am văzut mulțimea aia de oameni și mi-am dat seama că nu știu unde este cearșaful alor mei, mi-a trecut un cuțit prin suflet pe care n-am să-l uit niciodată.
Probabil că-n secunda următoare aș fi început să plâng, dar n-am apucat c-am simțit o mână pe umăr care mă scutura. Era taică-meu, care avea un pic mai mult creier decât mine, și mă urmărise tot timpul ca să vadă dacă sunt în stare să mă întorc singur de unde am plecat. Ei bine, n-am fost.
Dar de-aia zic că n-am trăit experiența asta decât parțial, n-am ajuns până la stadiul ei final în care să mă apuc să-i caut pe ai mei disperat că nu-i găsesc, după care să mă ducă cineva la sediul Radio Vacanța și să urmeze anunțul: „Atenție! S-a pierdut pe plajă un copil care răspunde la numele de Mihai. Părinții sunt rugați să vină să-l recupereze de la sediul Radio Vacanța”. Ce, să nu-mi spuneți că n-ați auzit niciodată pe plajă anunțul ăsta.
Dar să mi se rătăcească copilul, să plece de lângă mine și să nu-l mai găsesc, cum am citit și auzit mii de povești de-a lungul anilor, n-am pățit. Știți ce zic, nu? Părinți care s-au întors o secundă să facă ceva și, când au revenit pe poziția inițială, copilul nu mai era acolo unde știau ei c-ar trebui să fie. Moment în care le-a murit sufletul de spaimă și disperare. Serios, cred că poți să faci și atac de cord. Ei, asta n-am trăit.
În schimb, sunt extrem de curios dacă ați trăit voi.
sursa foto: freepik.com
Am încercat. Fugeau aproape la fel de repede ca mine.
Comentariu beton!111
Dacă nu i-ai legat la ochi… 🤷♂️
Pățit!
1. Sora mea pierdută pe plajă la Eforie in ’72 când avea 2 ani jumate ( diferența intre noi este de 10 ani). Găsită rapid pentru că întâmplător era foarte populară printre vecinii de cearșaf (majoritatea veneau zilnic in același loc).
Mai departe nu mai spun in ordine cronologică:
2. Fata cea mare a soră-mii, la mare, tot pe la vreo 2 ani jumate. Nu-mi mai amintesc detalii recuperare, oricum, era deja in democrație.
3. Un an mai târziu, același personaj pleacă din curtea bunicilor din Călărași spre o mătușă care locuia la vreo 3 străzi. Noi o cautam pe străzi. Ne-a adus-o mătușa 🤣
4. Fiica mea, tot pe la 3 ani, mai mică cu 4 ani decât nepoata sus pomenită, îi copiază traseul de la Călărași. Mod de operare aproape identic. Unul dintre căutători s-a dus direct la mătușa cu pricina.
5. Fiica mai mică a sora-mii, avea 5 ani (în 2008) când s-a rătăcit de grup in Paralia Katerini seara, la ora când toți turiștii bântuiau prin stațiune. Fără sa-i spună cineva, s-a dus si s-a așezat pe treptele bisericii din centru. O grecoaică a vazut îngrijorarea unuia dintre noi (eram împrăștiați) si l-a indrumat spre biserică unde văzuse că Maria aștepta.
Pe fiu-meu nu l-am pierdut, in schimb mi-a facut cea mai tare fază la mare, in ’93. Avea 3 ani jumate. Nu voia sub nici o formă să înainteze din locul unde valurile spălau nisipul, în condițiile în care dacă intra în apă puțin mai spre larg, apa nu i-ar fi trecut de genunchi. Ai lui! (era un platou de vreo 10m si abia apoi începea sa se adâncească). Ca să-l fac sa prindă puțin curaj și să încerc să-l determin să îndrăgească apa îl iau în brațe, fac 2-3 pași spre larg și încep să-l las ușor spre apă. În acel moment s-a agățat de gâtul meu și a început să urle din toți bojocii: „săriți că vrea să mă înece, ajutor… mă îneacă, săriiiți… vrea sa ma înece” Toată plaja era cu ochii pe mine. Am ieșit si i-am spus maică-sii: „nu mi-a reușit!” 🤣
Comentariu beton!59
la Vaslui nici măcar n-are rost să încerci, în 30′ ți-i aduce acasă gata perciuniți…
Comentariu beton!27
Mi s-a intamplat de 2 ori. O data cu cel mare (care era atunci mic, 4 ani cred ca avea), in Ikea, eram noi 2, cu copilul si bunicii. Am intors ochii o clipa si-a disparut copilul. In Ikea, unde si adultii se pierd. A durat 10 secunde pana l-am gasit dar am crezut ca mor in alea 10 secunde.
A doua oara cu sora-sa, era mai maricica, 6-7 ani, intr-un bazar din Corfu. Fix la fel, intors ochii spre stanga, revenit dupa o secunda cu ochii spre copila, nu mai era. Am activat instant grupul (eram vreo 19 de toti) si in 20 de secunde o identificasera. Tot asa, am crezut ca mor, mi se derulau in cap toate filmele cu copii disparuti.
Sa uit ca-l am pe vreunul dintre ei cu mine nu, nicio sansa, nu au fost genul sta-intr-un-colt-si-uiti-ca-ai-copil.
Dar am trait spaima asa (nu la apogeu, totusi) cand eram copil. Mergeam cu mama la magazinul din centrul orasului (Dacia se chema) si ma lasa sa o astept langa casele de marcat (d’alea cu manivela, sigur le stiti, din copilaria noastra) cat timp mergea sa cumpere ce cumpara. Magazinul era mare, o pierdeam din ochi. Si intotdeauna mi-era teama ca uita unde m-a lasat (ca magazinul avea 2 intrari si mai era si in subsol).
Cel mai misto, insa, a fost cand eram ditai om in toata firea, studenta. Stateam cu sotul la mare la Saturn intr-un sat de vacanta cu casute. Si am plecat la dus (ca erau comune dusurile) fara ochelarii de foarte mioapa la mine. Fac eu dus, dau sa ma duc napoi la casuta noastra…soc si groaza, nu era aia!!! Ma intorc la dusuri, incerc sa refac drumul, ca nici cu memoria vizuala nu stau stralucit, ajung, tot nu era. Cred ca jumatate de ora am bantuit pe acolo, chioara ca o cartita, incercand sa ajung la casuta care trebuie. A venit omu’ de m-a salvat cand a realizat ca lasasem ochelarii pe noptiera.
Comentariu beton!95
Mi s-a intamplat o data, pe plaja. La mare. La cativa metri de sezlong. Avea cam cinci ani si eu m-am intors pentru ceva la sezlong si i-am zis sotului sa o supravegheze. M-am intors cateva secunde il vad pe sot ca vine, copilul nicaieri, noroc ca avea un colac in forma de iepuras si am gasit-o rapid, mergea pe marginea plajei, ne cauta plangand. Nu o sa uit niciodata spaima prin care am trecut atunci.
Comentariu beton!40
In provincie nu e metrou, asa ca fiu-meu era fascinat cand il vedea la Bucuresti. Ii placeau scarile rulante, mai ales. Le zicea „derulate”.
Dupa ’90, in statiile de metrou erau zeci de dughene cu fel de fel. Eram doi adulti cu el si-am zis sa aruncam un ochi. Fiu-meu s-a asezat singur pe-un scaun in magazin – ii placea nespus sa stea jos in magazinele care ofereau varianta asta – noi eram c-un ochi la el, c-un ochi la rafturi, dar in secunda doi nu l-am mai zarit.
Am inlemnit! In magazin nu era, tocmai pleca un metrou, puhoi de lume pe scari.
Am coborat, am urcat, priveam ca disperatii in jur: atunci am fost convinsa ca mi l-a furat cineva. Cum metroul tocmai plecase, aveam filmul gata, l-a luat si s-a dus cu el.
Cred c-am urcat si-am coborat de vreo 3-4 ori si-abia cand s-a potolit puhoiul, l-am zarit stand pe-un scaun in statie, jos, si numara vagoanele: doi, tei, patu, zece… asa stia la 3 ani.
Apoi l-am mai pierdut pe plaja. Si cu toate ca-l instruisem unde stam, disparea! Ani in sir am facut plaja doar langa vaporul ala mare care era pe plaja la Belona, in Eforie Nord, ca sa aiba el un reper. Apoi a gasit omu’ solutia: i-a legat piciorul c-un cordon de la o rochie de-ale mele, de degetul lui ala mare. Se-nchina lumea cand il vedea priponit, dar a functionat.
Pe vremea copilariei lui, copiii se jucau afara, in fata blocului, sau primprejur. II zisesem ca daca are de gand sa se-ndeparteze sa ma strige la geam, sa zica. Si-auzeam din doua-n doua minute: mamaaaaaa! ma duc cu Alex sa ma plimb rotund. Adica-n jurul blocului.
Dar l-am pierdut si-asa.
Comentariu beton!88
M-am pierdut pe plajǎ cand eram copil și încă îmi amintesc groaza aceea cumplită care m-a cuprins. Culmea e că ai mei erau foarte relaxați, pentru cǎ ei mă vedeau tot timpul, nu mǎ scăpaseră din ochi nicio clipă, dar nu au realizat decât după câteva minute cǎ eu sunt complet pierdută în marea aia de oameni. M-au recuperat, din fericire! 😁
L-am pierdut pe fiul meu pe pârtie la Poiana Brașov. Avea 11 ani și era( și este) un schior foarte bun, mult mai bun decât părinții săi. Avea și prostul obicei să o mai taie și pe lângă pârtie, în zone neamenajate, pe unde se mai aventurau și alți nebuni. Am convenit cǎ poate să meargă înainte și să ne aștepte într-un anumit punct. Ia-l de unde nu e! Am așteptat o vreme, ne-am dat seama cǎ cel mai probabil a luat-o înainte și ne așteaptă la bază. De unde?! Nu era nici acolo. Mai era o jumătate de oră și se închidea programul instalațiilor de transport pe cablu, deja se lăsa seara. Nu pot să vă spun cât de mare a fost panica aceea care m-a cuprins. Știți aia despre care vorbeam când m-am pierdut, copil fiind?! Aia a fost nimica toată față de fiorii care te cuprind ca părinte! A fost cea mai agonizantă jumătate de oră din viața mea. Ah, evident cǎ impricinatului i se descărcase telefonul, ca să fie tacâmul complet! Am convenit cu soțul meu să aștept eu la baza pârtiei în timp ce el s-a dus să se îmbarce din nou și să facă o coborâre de căutare. Am stabilit cǎ dacă aceasta căutare eșuează, anunțăm Salvamontul. Pentru cine cunoaște domeniul schiabil: îmbarcare de la telegondolă, schiat pe Drumul Roșu și virat spre Bradul pentru partea finală, unde așteptam eu. Buuun. A plecat, eu am rămas. Eram conștientă cǎ se citea panica pe fața mea, după cum mă priveau oamenii care treceau pe lângă mine. În cele câteva minute cât am rămas singură, m-am rugat atât de intens la Doamne-Doamne să mi-l aducă teafăr și nevătămat și am făcut o promisiune de la care nu m-am abătut nicio clipă în cei 5 ani care au trecut de atunci, încât, ce credeți, apare o salopetă roșie pe pârtie și se aruncă direct în brațele mele! Nu exagerez cu nimic când vă spun ca a fost cel mai fericit moment din viața mea! Omulețul era foarte calm si, evident, avea o explicație cât se poate de plauzibilă: ne-a așteptat inițial la punctul convenit, a văzut cǎ nu venim și s-a gândit cǎ, de vreme ce tot ne mișcăm ca un moș și o babă, mai are el timp să mai facă o coborâre până o terminăm noi pe prima. Ceea ce a sí executat! Am fost atât de fericită ca e întreg (în mintea mea se derulaseră deja 1000 de scenarii, toate cu el rănit și inconștient), încât morala poveștii am tras-o mai târziu și a fost valabilă pentru noi toți și mai ales pentru mine.
Comentariu beton!58
Aia cu schiatul am experimentat-o și eu dar am rămas Zen. Se învățaseră ai mei cu nărav de la școală, că din clasa 5 primeau note la sport la ski. Concret explorau toate pistele posibile, ba se și avântau după Gebirgsjägeriii în antrenament, prin pădure. Sunau mai apoi sá-i recuperăm cu mașina te miri de unde. Ultima dată cel mare s-a apucat să se dea sub teleferice unde sunt piste ad-hoc cu hopuri ca la concursuri și mă boscorodea că ce ski-uri și clăpari nașpa am!
Ambele variante patite.
1. De fapt eu nu m-am pierdut, m-am ascuns sub trepte si am adormit. Ai mei m-au cautat 2 ore inebuniti, au crezut ca m-au furat tiganii (mai avusesem o tentativa de furat). M-a gasit matusa-mea cand ieseam de sub trepte.
2. L-am pierdut pe junior la Zoo in Antwerpen. Au ei acolo o pestera mica cu inca vreo 2-3 pesteri minuscule. Avea vreo 3-4 ani. A intrat intr-o pestera din asta minuscula (2 metri doar) si cand l-am asteptat in partea cealalta, ia-l de unde nu-i. L-am cautat peste tot, strigat, pipait pe intuneric peste tot. L-am gasit 10 minute mai tarziu la toboganul din pestera. Cand am ajuns acasa i-am comandat o bratara cu numerele noastre de telefon. A purtat-o multa vreme pe oriunde plecam de acasa.
Comentariu beton!35
Am patit si si.
Am pierdut-o pe fiica mea in gara Bucuresti Nord. Sunt aproape 20 ani de atunci si tot mi se zbarleste parul cand imi amintesc. Veneam de la mare, trenul a avut intarziere asa ca nu am mai prins legatura Bucuresti – Timisoara. A trebuit sa stam in gara cam 5 ore. Fiica mea avea vreo 5 ani. Am stat in sala de asteptare si ea a adormit. Cred ca am atipit cateva secunde si cand m-am trezit ia-o de unde nu-i. Mi-au trecut 1000 de ganduri prin cap! Am luat bagajele, m-am dus la primul politist si i-am spus ca mi-am pierdut copilul. Omul ala, Dumnezeu sa-i dea sanatate… Era foarte calm. A spus sa nu ma sperii ca o sa o gasim. Si asa a fost. Am mers impreuna cu el pe culoarele de la gara si acolo am gasit-o. O oprise o tanti in varsta care vindea ziare – Dumnezeu sa o odihneasca in pace si povestea cu ea. Explicatia fiicei mele a fost ca a plecat sa ma caute ca nu m-a vazut pe banca unde a dormit. Am jurat 2 chestii: sa o leg de mine data viitoare cand avem de asteptat undeva si doi: sa opresc orice copilas care mi se pare ca e dezorientat si se plimba aiurea.
Eu si sora mea geamana (aveam 13 ani) ne-am pierdut de ai mei si sora mare in Budapesta. Am intrat toti 5 intr-un fel de supermarket, eu cu sora mea ne-am dus la jucarii si ni s-a parut ca ai mei au iesti din magazin. Ne-am plimbat un pic pe strada, am vazut doar lume necunoscuta si am decis sa ramanem in fata magazinului. Intr-un final, ai mei au iesit si ei disperati si ne-am reintalnit.
Comentariu beton!35
Pățit și una și alta.Aceam vreo 10 ani,am plecat la cules de ciuperci cu tata și un unchi care cunoștea zona ca pe buzunarele lui.M-am îndepărtat puțin și când m-am întors nu erau acolo unde știam eu.M-am învârtit un pic in cerc pana am nimerit înapoi.Dar mi-au trecut niște flori pe șira spinării.
M-am mai rătăcit asa printre blocuri în Arad, tot orașul era o mare de blocuri gri mai mult sau mai putin terminate și nu am mai știut care e blocul nostru.
Feciorul meu la 5 ani a decis ca e suficient de mare sa plece în explorare singura Mi-am luat ochii de la el cât sa pun portofelul în geanta,tocmai scosese salariul de la bancomat.O clipa ,atât i-a trebuit sa dispară.In plin centru,cu lume la coada la bancomat nimeni nu l-a văzut când a plecat.Soc și groaza,cum îl găsesc ca e si mic de statură, ma și vedeam chemata la Polititie,Protecția Copilului și mai știu eu ce alte instituții.
5 minute mai târziu mi-l aduce o domnișoară, nu plecase departe dar era ascuns vederi de un perete,el admira o mașinuța roșie dintr-o vitrina cu jucării.A zis ca el e mare și știe sa vina pana acasă singur.
Comentariu beton!16
Am pierdut-o preț de un minut printr-un magazin. Eram cu mama-sa și ne-am uitat fiecare la alt produs copila de 3-4 ani fiind când lângă unul când lângă celălalt.
La un moment dat nu mai era lângă niciunul.
A fost cel mai lung minut ever. Magazin de mall cu intrări și ieșiri multiple. Ne-a stat inima când am realizat că poate fi oriunde. Era într-un colț la ceva produs pufos sau strălucitor.
Comentariu beton!19
Nu a fost chiar pierdut, dar merita mentionat. Eram pe munte, traseu spre Omu de la Babele, doar ca vantul puternic si ceata deasa ne-a facut sa ne schimbam traseul. Ne indreptam spre Costila, traseu marcat, nepericulos. Eram 4 adulti cu 2 copii (cred ca vreo 9 ani baiatul si vreo 11 fata). Cum noi astia batrani o cam lalaiam cu poze, cu i-a uite cum sta pasarea fara sa dea din aripi, tinuta de vant, i-a uite… baiatul a luat-o mai la pas. Niciunul dintre noi nu ne-am facut griji pana in momentul in care il auzim urland si plangand. Nu stiu ce forta l-a impins pe sotul meu, ca in cateva secunde era la el. Nu s-a speriat de nimic, doar ca ajungand dupa un damb si fiind si extrem de multa ceata nu ne-a mai vazut, din cauza vantului nici nu ne-a mai auzit.
Cat au fost copiii mici i-am invatat, daca se pierd, sa se opreasca pe loc fix acolo unde si-au dat seama ca s-au pierdut, sa nu plece sa ne caute. Eram in Sibiu in Piata Mare si am vrut sa testam teoria. Luandu-si calcaiele la picioare, Radu al meu se tot ducea si am zis ca atunci e cazul sa vedem ce a inteles (cred ca avea vreo 4 anisori). Ne-am ascuns dupa un tufis in spatele unei banci de unde il vedeam bine si am asteptat. Nici nu a trebuit sa asteptam mult ca s-a oprit dintr-o data sa ne astepte. Atunci si-a dat seama ca e singur si a inceput sa se invarteasca in loc (in jurul unui punct fix, calcaiul lui) si sa ne caute. A inteles bine teoria!
Comentariu beton!36
Ioi! Am patit. Cel mare avea 2 ani, cel mic era in burta. Ne plimbam pe o esplanada plina ochi de oameni si ganguri de scari de bloc si altele. Adica 1000 de locuri unde ti-ar putea dosi cineva copilul. Al meu dispare si pe mine ma ia panica pt ca nu stiam in ce directie sa merg dupa el. Nu stiu cat m-am invartit si am strigat, stiu doar ca a durat o vesnicie. Nimeni nu s-a sinchisit sa ma intrebe de ce alerg si strig ca nebuna. La un moment dat il vad ca apare, razand cu gura pana la urechi si „Te-am speriat, mami? M-am ascuns!”
Cel mic, pe la vreo 2 jumate ani, a decis sa plece singur la plimbare cu motoreta de plastic. Dura prea mult pana ii pregateam bicicleta lui fra-su. Partea buna la tigaile alea de plastic era ca le auzi de departe. L-am gasit dupa zgomotul facut. Deci DA! am imbatranit o mie de ani in ultimii 11!
Comentariu beton!23
Când aveam șase ani m-am pierdut pe plajă. Atunci locuiam în Constanța. Ne-am dus cu mama și surorile mele să ne uităm la mărfurile de la chioșc și m-am trezit singură. Am început să plâng, iar o femeie m-a dus la o baracă. M-au întrebat cum mă cheamă, câți ani am și adresa. Strada Rândunelelor, numărul 7, o țin minte și acum,după mai bine de cinci decenii. După ce au anunțat la stație, s-a înființat mama. Surprinderea mea a fost cât de blând s-a purtat cu mine, eu așteptând-mă să mă certe.
Am pierdut-o pe fiică-mea când avea patru ani, la mare, în Jupiter, la căsuțe. Ne beam cafeaua, ca în fiecare dimineață, iar fiică-mea se juca în față. Tot căutând floricele, a dispărut din zonă. Când am ieșit, ia-o de unde nu-i. Am început să o căutăm și să o strigăm. Am găsit-o după vreo cincisprezece minute. Era de mână cu o femeie de serviciu care pornise cu ea să ne caute la întâmplare. Ce altceva putea să facă. Cea mică nu a știut să dea mai multe detalii, a spus că nu a mai găsit căsuța că toate erau la fel. Au fost cele mai groaznice cinsprezece minute din viața mea. Deja aveam o mie de scenarii în cap. După asta, am vrut să o învățam numărul căsuței, să îi punem un bilețel într-un buzunărel. A refuzat cu îndârjire: – Ce nu înțelegeți, nu mă mai pierd! Numărul căsuței era 17, nici pe ăsta nu l-am uitat.
Comentariu beton!17
Când aveam vreo 4 ani, într-o vizită cu ai mei fiind, am ieșit să mă joc într-un părculeț din apropiere sub stricta supraveghere a unui verișor cu vreo 5 ani mai mare. Blonduț, cu ochi albaștri, am fost victimă sigură pentru o gașcă de țigănci care m-au luat cu ele sa mă ducă la ai mei, cică! După vreo 5 minute am început sa plâng pentru ca nu recunoșteam zona în care ma deplasam. 2 muncitori au înțeles situația, le-au luat la bastoane pe stimabile și m-au dus la prima secție de politie. Acolo m-au găsit ai mei după vreo ora. Îmi amintesc și acum fețele alor mei, disperarea de pe fața lor și tremurul mâinilor maică-mii.
Acum, retrospectiv, mă gândesc că mi-am ratat șansa sa fiu un manelist celebru sau să am vreo firmă de fier vechi din care sa scot un puroi de bani… Încă nu știu dacă sa le fiu recunoscător celor doi sau să ii boscorodesc…
Comentariu beton!50
Am crezut mereu la vârsta adultă ca amenințarea cu « te fură tiganii » e pura discriminare. Chiar ai fost răpit? Ce ar fi făcut cu tine după ? Mi se pare încă f neclară amenințarea asta
Comentariu beton!12
@Cowish, am patit-o si eu. Era sa ma fure din curte. Noroc ca a iesit bunicul afara si a trimis-o pe tanti la plimbare.
Apoi cand m-am bagat sub scara si am adormit, ai mei s-au gandit imediat ca m-au furat tiganii. Tocmai fusesese inmormantarea bulibașei de la noi din oras si toate neamurile lui venisera la inmormantare. Asa ca sanse sa ajung o piranda am avut si eu.
Comentariu beton!11
@cowish probabil ma trimiteau la cerșit prin Germania…. Habar nu am. Abia vorbeam la vârsta aia și nu mi-a trecut prin cap sa le intreb unde mergem….
L-a pierdut exu’ pe fiu meu pe plajă, când copilul avea 2 ani, am înnebunit dar ‘mnealui a zis că a vrut să facă un experiment 🤬 să vadă dacă e copilu’ vigilent. A fost ultima dată când au rămas copiii cu el.
Comentariu beton!16
Ma dusesem sa-mi iau sotul de la Otopeni. Si zic, hai sa intru in aeroport, sa astept acolo, numai sa vad daca imi e dor de aviatie. Bun, sprijineam balustrada acolo, si vad 2, sot sotie, care vin in goana si incearca sa intre inapoi, in zona aia de bagaje. Aia de la paza, nu si nu, nu mai ai voie sa intri. Sotul, nervos: “am uitat copilul la banda! Nu vezi ca nu am copilul? Am ajuns la masina si am vazut ca nu am copilul!” Vin si aia de la Vama, “nu mai aveti voie sa intrati, dar o sa va insotesc unde mergeti, calmati-va”. Noroc de copil educat, nu se miscase de langa banda de bagaje.
Stiti povestea aia cu avionul din Saudi care a facut cale intoarsa ca si-au uitat unii bebele in aeroport? Eu nu am fost surprinsa.
Comentariu beton!35
Copil pierdut niciodată! Daaar am paţit o chestie simpatică în copilarie! Eram la grădiniţă, fratele meu în clasa a patra! Misiunea lui era să mă ia de la gradiniţă, la ora 12 când terminam amândoi programul! Până acasă luam tramvaiul o staţie! Ei bine, într-una din zile, el coboară din tramvaiul aglomerat şi uită de mine! Tramvaiul a plecat cu mine panicată! Se pare că aveam totuşi instincte bune şi am coborât în staţia următoare, de unde nu m-am mişcat, sperând să apară năucul! A apărut, gâfâind şi desfigurat de spaimă! Am convenit să nu suflăm o vorbă mamei, care cu siguranţă ne-ar fi caftit pe amândoi!!
Comentariu beton!46
La mare, stăteam cu ochii pe el ca pe butelie. O singură data a ieșit din apa si ma cauta (eu fiind deja la 2 metri in spatele lui) si s-a oprit, fascinat, lângă un cearceaf. Când am ajuns lângă el, am descoperit sursa fascinației: o tipa care făcea topless. Avea vreo 4 ani. Copilul, nu tipa topless.
In general, nici daca as fi vrut, nu l-as fi putut pierde.
Eram într-un magazin, la ceva coada. Copilu´ lângă mine. La un moment dat, îl furase peisajul, se uita pe geam, afara. Eu am înaintat cu vreo doi pași si, când s-a întors, nu m-a mai văzut. Banene, când a urlat o dată „maaaamaaaa!”, am crezut ca se sparg vitrinele.
Comentariu beton!43
patit! e groaznic!!
cel mic avea vreo 4-5 ani, eram gasca mare, la turci, la All Inclusive. seara, dupa spectacol, era minidisco, toti copilasii pe scena la dans (soku, soku, baci, baci… d-astea clasice), parintii pe scaune in public, civilizat.
doar ca dupa un dans cu trenulet, nu mai vad copilul… panica, anuntat la microfon, “Eric, where are you?!”, nimic.
toata gasca il cauta, am dat telefon si copiilor mari, imprastiati prin resort, sa se apuce sa il caute.
copilul era in hotel, cumva a iesit de pe scena fix intr-un loc unde nu ajungeam cu privirea, a vazut-o pe verisoara-sa mare si a plecat cu ea pana in camera de hotel, sa se plimbe cu liftul.
oribil! am inteles cu totul expresia “a disparut de sub ochii mei. pur si simplu, a disparut in timp ce il priveam cum topaie distrat pe scena, alaturi de ceilalti pitici.
Comentariu beton!24
Am pățit ceva similar anul ăsta cu juniorul de 2.5 ani, tot la turci, la minidisco. Din fericire l-am reperat rapid, era in zona. Dar da, cele 2 minute mi s-au părut o veșnicie.
Nici eu nu vad cum as putea uita ca sunt cu copilul și sa il las si sa plec, dar cunosc și epuizarea unui părinte, sunt sigura ca lucrurile nu sunt mereu doar alb sau negru.
Nu m-am pierdut de parinti, nu cunosc sentimentul, dar chiar de 1 iunie am pățit ceva de genul cu băiețelul meu (4 ani).
Eram în parc, si ne îndreptam spre toboganele gonflabile. Erau doua, unul mic și unul mare, unul langa altul. I-am spus ca nu mergem la cel mare pentru ca este foarte aglomerat si sunt mulți copii mari care il pot răni. M-am așezat la coada la cel mic. După care m-am întors câteva secunde sa ma uit după tatăl copilului, care trebuia sa ajungă. Nu cred ca l-am scăpat din ochi mai mult de 10-15 secunde. Când m-am întors, copilul nu mai era lângă mine. În clipa aia am început sa ma sufoc, filmele nu mint, nu mai auzeam gălăgia, se auzea doar inima mea care bătea cu putere. Ma uitam disperata peste tot și il strigam. El era la maxim 2 m de mine, se dusese la cealaltă coada, la toboganul mare. Nu știu exact în cat timp l-am găsit, 20-30 secunde, dar au părut ore.
Groaznic sentimentul, horror! Brrr….
Comentariu beton!18
Dude…am văzut Pororoca puțin înainte să o însărcinez pe soție…..încă mă mai apucă tremuratul când îmi aduc aminte de strigătul ăla de ”Maria?!!!!”…
Ca-n bancul ăla cu radio Erevan, n-am pierdut, am găsit. Eram la Costinești, tot pe vremea plajelor sălbatice, fără șezlonguri. Plecasem patru fete și toate patru spre taraba cu nectarine. Vedem un băiețaș frumos și blond, de vreo 3-4 ani, care plângea de mama focului și spunea ceva ce nu înțelegeam . Cum eram din Banat aveam ceva idee de germană, maghiară, sârbească, macar pentru a identifica limba vorbită de cel mic. Canci. Nici engleza și franceza de la școală nu ne-au folosit. Am bănuit ca s-a pierdut din unul din grupurile de polonezi. Am căutat și am găsit un cuplu din Polonia. La nudiști. Cu ochii plecați (deh, timide) dar aruncând cate o privire scurta spre tip, am reusit sa vorbim cu ei în engleză. Era polonez, dar nu din grupul lor, tipul și-a luat un șort și a plecat cu copilul să -i caute familia, iar noi ne-am dus după nectarine. Peste cam o oră auzim la Radio Vacanța „Familia nuștiucumski din Gdansk multumește domnișoarelor care le-au găsit copilul și le dedică o melodie”. Dancing Queen. Câteva zile nu ajungeai la nasul nostru nici cu catargul..
Comentariu beton!77
A fost un caz în Italia acum vreo câțiva ani . Un domn și-a uitat copilul în mașină, era în scăunelul pentru copii, într-o zi cu caniculă. S-a dus la serviciu. Din păcate, copilul a murit. Cumplit!
Mi-aș dori să nu mergem pe povești triste azi, că e internetul plin de ele.
Eu am fost copilul de la Radio Vacanta la Costinesti, m-am pierdut printre cearceafuri si m-a dus o tanara la statie. Probabil plangeam cand m-am pierdut, dar dupa aia a fost interesant cu ea, s-a uitat pe la tarabe, tin minte niste papuci.
Cred ca radio vacanta a fost mană cereasca pentru copii pierduți si părinții disperați. Îmi amintesc anunțurile… in epoca in care era cam singura metoda de comunicare. Nu am copii, dar cred ca as fi fost in stare sa ii pun air tag in chiloți sau măcar sa îl leg de mine in aglomeratie cu un ham 🫣 când vad cât de ușor se pot pierde
Comentariu beton!15
Nu am pățit, sunt găina zăpăcită cu amândoi în locuri aglomerate, chiar și cu cel de 12 ani, pe care teoretic îl găsesc repede. La plaja sunt și mai și, mai ales că nu știu să înot…soțul e cu ochii pe copilul care e in apa, eu cu ochii pe cel de pe plaja.
In schimb, am fost într-un an la mare la noi, la plaja Diana…din ora in oră se anunța cate un copil pierdut…rău, rău de tot că era și steagul roșu și oamenii intrau în apă, că doar nu am venit la mare la urmam reguli.
Am pățit ambele variante.
– M-am pierdut eu, demuuuult tare, prin 1975. Aveam 2 ani, o rochiță sintetică roșie-salvarea mea- și eram cu mama la magazinul din sat. Două secunde de uitat în altă parte și am dispărut. M-au găsit după o oră de căutări.
Nu râdeți . Eram cu adevărat într-o situație de rahat. Pluteam ca un mac, fără să scot un sunet… în buda săpată în fundul curții magazinului. The end.
– Nu dați cu piatra…am pierdut și copilul mai mic. Avea 3 luni, era toamnă și îl duceam în portbebe. Veneam de la piață cu două sacoșe și am oprit la un magazin lângă casă să mai iau ceva. Am pus copilul cu tot cu portbebe pe tejghea ca să mă mai odihnesc, am plătit, am luat sacoșele și brusc ușurată…am plecat. Când am ajuns acasă mi-am dat seama că lipsește ceva… Sacoșe am, geanta e lângă pătuț …Copilul! L-am recuperat de la doamnele vânzătoare care stăteau speriate cu el în brațe pentru că inițial au crezut că e o păpușă. Care brusc a început să miște mânuțele!
Comentariu beton!54
@Mihaela G., macar esti norocoasa dupa intamplarea cu buda?
Comentariu beton!25
Diferența dintre fetele mele este de 3 ani. Când aveau 4-5 cea mare, respectiv 1-2 cea mică, era groaznic să ieși afară cu amândouă. Alergau în direcții diferite! Dar nu poți să nu ieși. Într-una din zilele frumoase, ieșisem cu amândouă în fața blocului unde mai erau mămici și copii. La un moment dat, cea mare nu mai era. Nu poți să iți dai seama ce panică te cuprinde! Te gândești la accidente, mașini …. ea plecase în casă! Toți vecinii care erau dimineața acasă au cautat-o. Groaznic sentiment!
Faza e că mi-a mai făcut-o o dată la bunici la țară. Juca de-a v-ați ascunselea și găsise o ascunzătoare atât de confortabilă încât a uitat să mai iasă! Mintea mea găsea tot felul de pericole pe acolo, puțuri, seceri, securi, câini, cocoși (îi este frică tare!)
Comentariu beton!13
Cand eram mica, vreo 8-9 ani, s-a organizat o excursie cu scoala la Bucuresti. Si impreuna cu colega de banca si un vecin de bloc ne-am pierdut de grup pentru cateva zeci de minute probabil (atunci mi s-au parut ore), cred ca pe la Unirii. Dar pentru ca traiam foarte, foarte rau acasa si nici invatatoarele nu erau chiar de treaba, senzatia a fost de libertate, nicidecum de panica. Imi amintesc ca ne-am cumparat niste buzdugane de plastic cu ciocolata in ele si alte minunatii pe atunci. Am ras cu pofta si ne-am facut de cap. Si la un moment dat, cand deja ramaseseram fara bani si nu mai stiam ce sa facem cu noi, ne-am revazut cu grupul, care alertase doi militieni si ne cautau panicati. De atunci am stiut ca micile „imperfectiuni” din vacante fac ca acestea sa devina de neuitat.
Comentariu beton!21
Acum imi amintesc ca prima mea iesire la mare a fost o tabara de copii, eram in clasa a 5-a, la Constanta. Acolo ne-au cazat intr-un internat de liceu si toata perioada de 14 zile – asa erau taberele pe atunci! – doar ne numarau seara.
Adica efectiv copii de 10-11ani, asa cum eram eu, copii plecati pentru prima oara singuri de-acasa, erau lasati de capul lor intr-un oras mare, la mare.
Noroc ca ma lipisem de-o fetita care avea ceva probleme cu oasele, care mai fusese la mare si care cunostea cat de cat Constanta. Plecam dimineata, dupa micul dejun, cu autobuzul la plaja, ba chiar am fost si la Mamaia.
Ajunsa adult, m-am gandit de multe ori la tabara aia, nu inteleg cat de inconstienti erau profesorii-insotitori sa lase de izbeliste niste copii. Mi-amintesc f clar cum ne numarau seara in dormitoare si-ntotdeauna ieseam la numar.
Comentariu beton!21
Când eram copil exista în centrul Piteștiului un magazin de pâine cu 2 intrări. Taică-meu a vrut să facă o glumă și a intrat pe partea cealaltă. Cum era multă lume înăuntru nu l-am văzut și m-am pus pe orăcăit, ieșind pe unde intrasem. Într-un final a ieșit și tata cu pâinea, mirându-se care o fi tatăl ăla denaturat despre care comenta lumea afară 🤣🤣
Comentariu beton!17
Și eu tot la Năvodari m-am pierdut, pe la vreo 9 ani, când am mers cu mama în tabăra de acolo (Lebăda, Delfinul, nu mai știu cum se numea). Mama era șefă-supraveghetoare peste vreo 20 de „căprițe” de liceu (16-17 ani) și trebuia să fie mereu cu ochii pe ele. Așa că, în pima zi, abia ce ne cazaserăm, după ce am fost la masă, în clădirea unde era cantina, a trebuit să mă întorc singură, din nu mai știu ce motiv, la clădirea unde erau dormitoarele. Cine își mai aduce aminte cum arătau pe atunci taberele de la Năvodari, știe că aleele erau multe și întortochiate, cel puțin așa mi le amintesc eu. Bineînțeles că m-am rătăcit, am și smiorcăit nițel, dar am avut noroc că mi-am amintit numărul clădirii și am găsit-o. Mama nu a știut niciodată de treaba asta.
Am crescut, am făcut o fetiță grozavă și uite-mă într-un magazin de haine pentru copii, cum întorc privirea 2 secunde și copila ia-o de unde nu-i…Încep să o strig, să o caut – eu, în pragul infarctului, și îmi amintesc că, fix cu 2 zile înainte, îi citisem o carte frumoasă în care descria, printre altele, ce să faci dacă ești copil și te pierzi de părinți. Instinctul mă îndreaptă către casă, unde îmi găsesc fetița (vreo 4,5 ani), de vorbă cu vânzătorii, care o admirau căt de calmă era și cum venise să le spună că s-a pierdut și că are nevoie de ajutor.
Și, dacă nu era de ajuns, după câtva timp, pe la vreo 9 ani ai fetei, o mai fac încă o dată de cacao și reușesc să o pierd în Cișmigiu, nu doar pe ea, ci și pe fetița unor prieteni care era cu noi. Domnișoarele au luat-o pe o scurtătură ca să ajungă la un loc de joacă, eu și soțul pe aleea care ocolea un pic. Ele ajung repede, nu ne găsesc, bineînteles, acolo, se panichează și se întorc la ultimul loc unde ne văzusem. Și uite-așa, ne căutam reciproc în parc, fără să ne găsim. La un moment dat, îmi sună telefonul, număr necunoscut, răspund: ” Sunteți mama fetiței ….? M-a rugat să vă sun să o recuperați de aici (și-mi spune unde erau). Stați liniștită, ea este bine, doar prietena ei e nițel speriată.” Nici nu știam noi ce alergători de viteză buni suntem noi, eu și soțul! Încă 2, 3 întâmplări din astea și ori ne plesnește inima, ori ne înscriem la Olimpiada, la alergare cu obstacole.
Comentariu beton!21
la categoria 1 nu concurez, nu am patit-o eu, dar au patit-o ai mei, cu fiu-meu, acu 20 de ani, in show-room-ul de mobila de pe Ghencea (care atunci era urias si intesat de mobila). A disparut intr-o fractiune de secunda…s-au uitat panicati in stanga si in dreapta, nimic, nici urma de nepot! Dupa vreo cateva minute de groaza, taica-meu racneste: Unde esti, Andrei?. La care fiu-meu raspunde: Aici, Bunutule!. „Aici: insemna o canapea super comoda, uriasa, la vreo 20 de metri de ei, in care sus-numitul se cuibarise picior peste picior, sorbind tacticos din sticla de suc Figo (cine stie, cunoaste, avea si fluierici). Ai mei n-au fost intregi tot restul zilei.
In schimb la categoria a 2-a, ma incadrez cu succes: tot vreo 2 ani aveam, la mare, pe plaja intesata de oameni, prosoape, colace, umbrele. Dibuiesc un canis negru super dragut (imi zic ai mei ca era al lui Amza Pellea) si ma iau dupa el. Si merg, si merg, vreo 100-150 metri, dupa care am o revelatie si ii caut din ochi pe ai mei. In mod logic, nu erau in preajma, deci, gasesc solutia optima si ma pun pe urlat sanatos. Dupa ce ma lasa sa-mi epuizez resursele (dar si nervii celor de pe langa mine, precis!), apar amandoi. Fusesera cu ochii pe mine tot timpul, insa ma lasasera sa vada ce fac…
Comentariu beton!13
Am doi copii, în afara casei nu i-am pierdut niciodată. În schimb, când avea fiu-meu vreo 2 ani, la un moment dat nu l-am mai găsit în casă (locuim la casă, aproximativ 100 m² pe nivel). L-am căutat, l-am strigat, am scotocit peste tot, pe unde credeam că ar putea fi. Faza e că eu mă aflasem tot timpul în încăperea prin care se ieșea din casă, nu ar fi avut cum să iasă, fără să observ. Toate geamurile, închise pe dinăuntru. L-am sunat pe soțul meu, să vină urgent acasă, că nu e copilul. Totuși, aveam cumva un sentiment, așa, că e în casă, parcă îl simțeam, dar tot nu vreți să știți ce panică, ce gol în stomac, ce scenarii am derulat în minte, în tot timpul ăsta. Într-un final, după vreo jumătate de oră, îl găsește fie-mea (4 ani). Era în spatele unei canapele, unde nu aș fi crezut în veci că are cum să încapă, cred că era un spațiu de vreo 20 de centimetri, și… dormea, motiv pentru care nu răspunsese cât l-am tot strigat!🤦♀️
Comentariu beton!23
Da, pierdut copilul vitreg, 9 ani, la mega de langa bloc. Era ziua mea, am coborat sa luam niste apa si suc sa avem langa tort, el s a dus la raftul de langa sa si ia niste chipsuri neplanificate, l am rugat sa le duca inapoi pt ca nu le cumparam. Era distanta de cativa pasi intre unde trebuia sa le duca si unde eram eu. Dupa cateva minute mi am dat seama ca nu s a mai intors. Mi s au inmuiat picioarele, am inceput sa l strig prin magazin, nimic. L am cautat, mi am dat seama ca nu mai era inauntru pt ca eram doar eu si alti cativa oameni, am iesit afara panicata, m a intrebat un barbat (tigan) ce caut, i am spus ca un copil mic si blond. Mi a zis ca l a vazut iesind din magazin. OMFG, cum ii spun lu tac su ca i am pierdut copilul, nu stiam ce sa fac, sa plec sa l caut, sa l astept ca poate se intoarce, l o fi furat cineva, oribil. Dupa cateva minute am sunat sa spun ca am pierdut copilul care tocmai atunci intra pe usa in casa, revoltat si urland ca l am lasat in magazin si am plecat. El tipa, convins ca are dreptate, eu incercam sa i explic ca nu aveam cum sa l las daca eu inca eram acolo si el nu:) Memorabil incidentul, n am mai fost buna de nimic toata ziua.
Comentariu beton!17
Aici e altă problemă!
Copilul nu s-a pierdut, ci a plecat singur acasă, pentru ca probabil te urăște 🤷🏻♀️
@K Ce dragut, chiar ma gandeam ca o sa apara cineva care sa spuna asta. Nu o sa te atac inapoi cum as putea si poate ai merita, doar vreau sa iti spun ca exista si cazuri in care copiii din casatoriile/relatiile anterioare nu ii urasc pe actualii parteneri ai parintilor. Nu e usor sa cultivi asa o relatie, pare ca noua ne a reusit, indiferent ce ai crede tu dupa ce ai citit experienta mea.
Comentariu beton!21
Pentru că dintotdeauna am fost foarte bună la orientare…not, bineînțeles că am reușit de multe ori să mă rătăcesc.
Pe la 5-6 ani m-au luat părinții cu ei la un fel de festival de muzică populară la Gura Teghii, unde…m-am pierdut de ei, cândva în timpul evenimentului…Doar că un El și o Ea au fost atât de drăguți in a mă ajuta sa îmi găsesc părinții și mi-au dăruit și un fel de yo-yo…o mingiuță mov legata cu un elastic subțire, umplută cu rumeguș (care mai târziu s-a împrăștiat prin sufrageria alor mei).
Iar prin clasa a doua a mers cu școala la circ în București. Unde după pauza de toaletă nu am mai reușit să identific care este sectorul unde era clasa mea… După vreo 10 minute m-a găsit învațătoarea, care mi-a tras și o palmă de mi-a vâjâit capul tot restul spectacolului.
Pe fi-miu a reușit să îl piardă taică-su prin parc. Cel mic avea vreo 4 ani…și era destul de ascultător, nu fugea de lângă noi, de obicei..Când m-a sunat că nu îl găsește, mi s-au înmuiat picioarele, nu reușeam să îmi trag hainele de ieșit afara de atâta tremurat… Toate scenariile posibile mi-au trecut prin minte, mai ales că prin mijlocul parcului trece un râu…Jumătatea aia de minut până m-a sunat înapoi că l-a găsit m-a îmbătrânit cu minim 5 ani…
legat de parc 😆 cand eram in liceu, profesorul nostru de matematica a plecat cu copilul-bebe in carucior, la plimbare, si s-a-ntors fara el.
era asa de distrat! tot el a plecat la Bucuresti cu masina si s-a-ntors cu trenul.
1.Am crescut la Constanta si Mangalia. Cit am fost mici mergeam cu mama la plaja. Primul lucru dupa ce ne puneam cearsaful era sa ne luam un punct de reper, o umbrela, un cearsaf sau cort mai colorat, etc. Niciodata nu be am pierdut. Am aplicat regula si cu copiii nei si a functionat.
2. Cind eram pe strada, parcuri, etc. regula era”daca nu ne nai vezi ramii in locul ala cate gasim noi”
Ambele regili au functionat.
Cred ca copiii trebuie pregatiti, sa si stie numele si adresa, sa stie ce sa faca daca nu si mai vad parintii, sa nu pkeca aiurea sau cu petsoane necuniscute
Am pierdut-o odată pe fiica-mea. 😁 Era mica, avea vreun an jumate. Am pus-o la nani (era noapte) și m-am dus la bucatarie sa termin de gătit. Toate bune și frumoase, când intru în camera, copilul nicăieri ! Mi s-au înmuiat picioarele. Am fugit la poartă (stau la curte) ; poarta încuiată. Zic ok, trebuie sa fie în incintă 😊 Am aprins toate becurile, m-am dus în gradina, am strigat-o; ea, nimic. Aveam roșii mari, puse pe vaduri, și ea era printre ele, tăcea mâlc. Noroc ca a luat-o sughițul si am recuperat-o. Se trezise, nu eram acolo și plecase la plimbări 😁
Comentariu beton!19
Asta-i nimic, eu am pierdut-o in apartament cu doua camere cinzespatru mp cu balcon. Venim din parc, o dau jos din carucior (avea vreun an jumate, mergea in picioare dar nu prindea viteza), o las sa balangane prin hol cat timp puneam eu una alta la loc si, la un moment dat, inregistrez linistea din peisaj. Ma duc in dormitor, nu. Ma duc in sufragerie, nu. Usa spre balcon inchisa, toate geamurile inchise, vorba ta, trebuia sa fie in incinta. Bucatarie, nu. Holuri, nu. Locuri sa se ascunda nu avem, pana si draperiile erau scurte. Deja imi tremurau picioarele aiurea. Cand, deodata, aud o respiratie grea din baie. A mea se tinea de marginea cazii, pe intuneric, cu o expresie duglisa pe fata care-mi arata clar ca stie ca o caut si tace malc.
Comentariu beton!22
Sa încep cu sora mea. Diferența de vârstă dintre noi este de 10 ani. Nu știu daca voi reusi să pastrez o cronologie a evenimentelor.
1. Avea 2 ani jumate (’72) când am pierdut-o din fața blocului. Găsită la vreo 3 strazi distanță de o vecină care venea de la piață exact in momentul in care ajunsesem la vreo 30 de metri in urma ei.
2. Tot ea, la mare. Găsită cu ajutorul vecinilor de cearșaf (cam aceeași in fiecare zi). Era o mică vedetă pe plajă datorita curajului cu care se arunca in valuri și striga „vine valuuul!”
3. Fata ei cea mare (la 3 ani jumate, prin 2000, deja era democrație 😁) la mare. Vedetă ca maică-sa. Tras la indigo.
4. Tot fata cea mare in aceeași vară, la Călărași, din curtea bunicilor mei a plecat la vreo 3 străzi distanță, la o mătușă. In căutările noastre ne-am întâlnit cu mătușa care o aducea.
5. Fiică-mea, idem verișoară-sa.
6. Fiica cea mică a soră-mii, respectiv sora mai mică a celei mari, verișoara mică a fiică-mii, avea vreo 5 ani, in Grecia in Paralia Katerini. Seară, aglomerație, toți turiștii bântuiau prin stațiune. O grecoaică văzând că eram câțiva care ne agitam, l-a îndrumat pe cumnatul meu spre biserica din centrul stațiunii. Maria aștepta cuminte pe treptele bisericii. Ne-a povestit ulterior că s-a gandit ca e cel mai cuminte sa aștepte într-un loc cât mai vizibil. 🤗
Cu fiu-meu am avut alta aventură 😁
În ’93, avea 3 ani jumate, la mare. Nu intra în apă neam, stătea doar unde apa spăla nisipul plajei. Și apa, pe o porțiune destul de lungă, nu trecea de glezna mea, lui i-ar fi venit poate la genunchi. Ce gandesc eu, ia să-l iau in brațe si sa-l duc la 2-3 metri mai incolo. Zis și făcut, nu s-a opus dar cand am vrut să-l las în apă a inceput să urle din toți bojocii: „ajutooor, săriți că mă îneacă, vrea să mă îneceee..” Oameni buni, m-am blocat, o plajă întreagă se uita să vadă criminalul! Am ieșit de urgență si l-am pasat maică-sii, rostind tare să se auda și împrejur: „nu mi-a reușit!” 😂
Comentariu beton!14
M-am pierdut in fiecare vacanta la mare si venea taica-meu sa ma ia de la cei care anuntau la megafon ca sint la ei, probabil ca plingeam si ma ducea lumea acolo. Stiu ca eram disperata cind vedeam cerceafuri albe peste tot si nu imi dadeam seama incotro trebuie sa merg ca sa ii gasesc pe ai mei. De obicei plecam ca sa cumpar piersici sau struguri… si de acolo nu stiam sa ma intorc.
Am pierdut-o pe fie-mea intr-un magazin de haine, eu m-am uitat la o chestie si ea a disparut. Mi s-au taiat picioarele de spaima si inima imi bubuia sa iasa din piept. M-am dus catre casele de marcat sa vad daca nu a luat-o cineva si vrea sa iasa cu ea (era singura modalitate de a iesi)… nu era acolo, insa tipul care era de la paza magazinului m-a vazut agitata si a venit sa ma intrebe ce se intimpla. I-am explicat si am luat amindoi magazinul la cercetat. Am regasit-o pe fie-mea, alerga la vreo 20 de metri de unde eram initial, cu niste esarfe de matase, facea zmei… n-avea ea treaba cu pierdutul… cred ca avea 2 ani si ceva atunci.
Am mai pierdut-o odata pe munte, ea s-a oprit sa mearga la tufa deasa, avea vreo 12 ani. Noi am continuat pe drumul forestier. Nevazindu-ne, s-a gindit ca face o scurtatura daca o ia pe munte piezis, in loc sa continue pe drum…. nu va spun, o jumatate de ora am cautat-o cu taica-sau, eram gata sa sunam la Gendarmerie, cind a aparut de dupa coasta si a zis ca a mers pina a dat de niste cai si abia atunci a facut cale intoarsa… nu auzea ca o strigam pt ca era deja pe versantul celalalt…
Ce spaima am tras 🥺🥺🥺
De pierdut la mare pentru ca nu mai gaseam cearceaful nostru de plaja s-a intamplat de zeci de ori dar fiind ceva mai maricicei cam la 10, 11 ani eu respectiv fratele meu la 8,9 ne invarteam pe plaja de la Mangalia pana ne gaseam parintii fara sa ne panicam prea mult caci stiam sigur ca sunt pe undeva pe acolo.
Dar am avut parte si de doza mea de sperieturi din aceasta cauza.
Prima, cand eram in vacanta in Delta Dunarii undeva la Crisan. Pe malul celalalt al bratului unde mergeam la pescuit si la plaja era o portiune micuta cu nisip unde noi copiii ne jucam cat era ziua de lunga. In una din acele zile cand ma plictisisem de facut castele de nisip m-am asezat langa mama pe patura si ne relaxam: rebus mama, o carte eu. Fratele meu a ramas se sa joace in nisip. La un moment dat a disparut. Plaja era micuta si eram doar noi pe ea. In spate o mica padurice si in fata apa. Nu prea avea unde sa dispara. Am cautat prin padure, nimic, am strigat, incepusam sa ne gandim la ce e mai rau. Maicamea mai sa lesina de spaima. Dupa cateva minute bune de disperare fratele meu iese razand dintr-o gropa pe care o sapase la marginea plajei si in care statuse ascuns ca sa ne faca o gluma. Nu va spun cum s-a terminat.
A doua sperietura cand fata mea de 5 ani s-a pierdut la Ikea. Eram la ghiseul de informatii iar fetita se juca la o masuta pusa special pentru copii, in acelasi spatiu, foarte aproape de ghisee. I-am spus sa stea cuminte acolo ca eu sunt aproape si i-am aratat unde. O tot urmaream cu privirea dar nu a fost de-ajuns. Cand am intors iar capul sa vad ce face ia-o de unde nu-i. Am cautat peste tot in acea parte de magazin, am inceput sa-mi fat tot felul de scenarii in cap (rapita, a iesit din magazin si o calca vreo masina, accident pe scarile rulante etc.). Panica totala. Pur si simplu nu o gaseam nicaieri si atunci am decis sa apelez la paza ca sa dea un anunt la difuzoare. Nu a mai fost nevoie pentru ca o gasise un al paznic plangand disperata undeva in partea opusa a magazinului. Cum a ajuns acolo asa repede nu imi explic. Cand am intrebat-o de ce a plecat de langa mine mi-a zis ca a plecat sa ma caute. Nici acum nu ma asculta cand vorbesc.
Comentariu beton!17
Nici nu m-am pierdut, nici nu am pierdut copiii.
La plajă e cea mai frecventă problemă asta. Când eram eu mică, era Radio Vacanta, unde permanent erau anunțuri ca s-a pierdut copilul X și să vină părinții să îl recupereze de la studio. Îmi era groază!
Ai mei sunt 2 și la plajă mai mergeam cu încă vreo 6-7 copii cu mamele aferente și stăteam pe rând, de pază, când erau foarte mici. Pe urmă i-am învățat ca trebuie sa spună când vor sa se depărteze, ca se duc la locul de joacă, sa ia clătite sau în apă. Nu se pleacă de lângă părinți fără sa zici! Nici acum, ca sunt aproape adulți, nu pleacă fără să mă anunțe ☺️
Și i-am învățat numărul meu de telefon de când au început să rețină poezii. Si cum mă cheamă 😁
Am pierdut-o pe fii-mea de 3 ori, la 2, 5 si 10 ani. Prima data de Târgul de carti de la Paris, eu cu ochii la standuri, barbatu-meu la fel, si chipurile supravegheam amândoi copiii. Baiatul, cu 2 ani mai mare, dar mai fricos, nu se misca. Fata, plimbareata, se hotarâse sa faca un tur de capul ei. Doamne, groaznic a fost când am vazut ca nu e lânga noi si puhoi de lume in jur. M-am repezit la 2 politisti, mi-au cerut sa le spun cum e imbracata si pe când le povesteam a aparut si miss ca o floricica. O jumatate de ora mai târziu a fost evacuat salonul din cauza unei alerte cu bomba, Israel fiind invitatul de onoare.
A doua oara eram singura cu copiii intr-un muzeu. Eram aproape de iesire, dar nu stiam daca ea trecuse sau ramasese in urma. Am vazut-o relativ repede in spatele unui geam, lânga dispozitivele de control. Avea fatza cam botita, statea sa plânga. Mi-a spus ca si-a adus aminte sa mearga la casele de incasat si sa ne astepte.
A treia oara, in galeria comerciala de la Carrefour. Nu era foarte multa lume, baiatul a vrut sa mearga la un magazin de jocuri video, fata la Claire’s, eu nu mai stiu unde. Mi s-a parut fara risc sa-i las. Doar ca dupa ce l-am recuperat pe baiat, pe don’soara n-am mai gasit-o. Ne-am invârtit pe acolo, am intrat prin buticuri din ce in ce mai panicati. Pâna a venit la mine o doamna de la Carrefour care m-a intrebat daca-mi caut copilul. Se dusese singura la casa centrala, a spus cum e mama ei imbracata si asa m-au identificat. Cica facusera si un anunt prin statie, dar nu l-am auzit.
Comentariu beton!14
Da, am pățit-o. De fiecare dată când îmi amintesc, îmi îngheață sufletul.
Locuiam la socrii mei. Veniseră in vizită verișoarele fiului meu să se joace cu el. Ele sunt cu vreo 10-12 ani mai mari decât el și întotdeauna aveau mare grijă de el, motiv pentru care nici nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla așa ceva.
Eu aveam ceva treabă pe la bucătărie. Îi urmăream pe fereastră cum se jucau. La un moment dat, a venit acasă socrul meu (era preot, se întorcea de la biserică), dar a uitat să închidă poarta. N-am observat, doar l-am văzut intrând în casă si pe fete urmându-l. Am crezut că al meu era cu ele. Un minut mai târziu, am observat că poarta către stradă era deschisă și le-am întrebat dacă băiatul era în casă cu ele. Mi-au răspuns că nu. N-am mai stat pe gânduri, am ieșit din curte si am alergat direct spre strada principală, care era drum județean. Pe trotuar, înaintea mea alerga spre șosea fiu-meu. Am observat un vecin si am strigat la el să-l prindă de mână, eu nu aveam nicio șansă să-l ajung iar strigătele mele să se oprească erau inutile, căci fiu-meu este autist și pe atunci nu înțelegea ce vrei de la el. Se putea termina urât dacă nu era vecinul acolo, să-l oprească.
Este un sentiment groaznic, mi se umplu ochii de lacrimi de câte ori îmi amintesc de episodul acela. Fiul meu nu vorbește și nu conștientizează pericolul. Pe stradă îl țin strâns de mână, la semafor îl îmbrățișez ca să fiu sigură că este in siguranță. Acasă țin ferestrele in foarfecă si ușa încuiată și când am vreo treabă și nu-l mai aud lălăind, tot mi se taie respirația până îl văd că e bine.
De câte ori aud știri despre copii pierduți, îmi îmbrățișez băiatul și mă gândesc cât de norocoasă sunt că l-am găsit la timp, atunci când îl pierdusem.
Țineți-vă copiii aproape, oameni buni!
Comentariu beton!35
Pățit. Ambele. Pe la vreo 10 ani am fost cu părinții la Romarta Copiilor (bucureștenii născuți în anii 1970-1980 știu despre ce magazin vorbesc). Acolo îmi plăcea să mergem la subsol, la standurile cu articole sportive: schiuri, patine etc. Tot invartindu-ma pe acolo nu i-am mai văzut așa că am luat-o spre stația de troleibuz și am mers acasă (de atunci aveam orientare bună). Am mâncat vreo 3 cornete de înghețată pe scările de intrare în bloc până seara, când s-au întors părinții. Am scăpat fără bătaie!
Fi-miu era cu fratele soției și copii acestuia în parcul IOR. Nu știu cum a reușit să se rătăcească de ei, dar a avut inspirația să meargă la un polițist bodyguard BGS (pe atunci ei asigurau ordinea în acest parc) și l-au rugat să-l găsească pe unchiul lui. În 15 minute erau din nou împreună.
Să vedem următoarea generație dacă continuă tradiția 😁.
Comentariu beton!11
Jupiter, steag roșu, merg la mare să îi aduc băiatului de 3 ani apă în găleată să facă turnulețe la castel. Când revin îl întreb pe soț unde e copilul și el întoarce privirea spre castelul de nisip și apoi se uită disperat la mine – Era aici. Nu pot spune cât a durat până l-am găsit, în momentele acelea timpul se dilată. Era la 2 șejlonguri distanță (da, doar 2) într-un grup de copii care săpau o groapă, toți de aceeși vâstă, cu capetele apropiate și cu ochii în groapă. Am trecut cu privirea de 100 de ori peste acel grup, numai că noi ne uitam după șapca albastră pe care el și-o dăduse jos. Când a început să mergă i-am comandat o brătară cu numărul meu de telefon pe ea. În timp ce îl căutam mă întrebam cât o să dureze până îl găsește cineva și ne sună? Cât timp să îl căutăm înainte să anunțăm că s-a pierdut? Partea cea mai frumoasă este că după ce l-am găsit am rămas pe șezlongurile noastre și nu l-am deranjat. L-am văzut cum la un moment dat s-a ridicat și a început să ne caute cu privirea. El ne-a găsit înainte să se sperie.
Am și găsit, oarecum, un băiat. Stătea în mijlocul trotuarului și am văzut de departe cum se uita în toate părțile. Când am ajuns lângă el avea ochii roșii dar nu îi curgeau încă lacrimile. Cred că avea maxim 5 ani. L-am întrebat dacă s-a pierdut și atunci a început să plângă. A apărut tatăl care mi-a spus că îl urmărise tot timpul să vadă ce face dacă se pierde.
Comentariu beton!13
Salut,
Am pățit ceva similar cu Mihai în sensul că eram tot la mare la Mamaia și eu eram copilul care nu avea răbdare și mergeam înainte. Asta am executat dar tatăl meu mă avea în vizor, mama in schimb sa uitat în fața pe alee și a văzut un alt bărbat de mana cu in copil care semna cu mine, eu fiind așezat pe o margine de beton in așteptarea familiei. Mama sa panicat, nu vreau să știu ce era în sufletul ei în acel moment cand ea credea că cineva, in străin merge de mana cu fiul ei, cert e că a luat viteză să rezolve situatia, a trecut val vârtej pe lângă mine fără să mă vadă. După ce a trecut de mine eu am strigat după ea „hei, hei, tu fugi de aiurea”. Au ajuns amândoi langa mine, mama cu intenția de a-mi aplica i corecție specifica vremii iar tata râzând de ce am strigat eu sa mă ia calutul. A rămas de pomina expresia strigată de mina până azi.
Am pierdut și copilul mare din dotare, arunci era mic undeva pe la 5 ani dar eram la Râșnov la Dino Parc. Urcam scările din spate înspre baie deoarece copilul mic de 1 an avea nevoie de înlocuirea scutecului. Cea mare ne-a comunicat în urcare că ea merge la ceva ecrane interactive sa se joace, a plecat în fugă înaintea noastra. Noi in aceeași încăpere am ajuns la 1 minut cu direcție baie. Cea mare nu a găsit nimic liber și să ghindit că noi tot pe scări suntem și sa întors să ne caute. Panica și groază pe ea. Eu fiind ocupat cu cea mica am observat după max 5 minute că nu o vad pe cea mare. Soția era la baie iar când sa întors am plecat sa o caut și între timp am rugat un prieten sa meargă la ieșire sa nu cumva sa iasă afară. Am gasit-o la baza scărilor plângând cu cu mamica ce probabil încerca să afle cum o poate ajuta. Nu mai vreau sa trec prin acele momente de panica și groază niciodată.
Am trăit senzația pentru o secunda și am crezut că înnebunesc.
Dar stai sa vezi…..când eram eu mic m-au uitat ai mei într-un sat pentru niste minute bune 🤣
Veneam de la bunici și au oprit înainte de Oradea sa cumpere lubeniță. Ne-am dat toți jos, au luat lubenița dar de urcat înapoi au urcat doar ei. Eu am rămas cumințel pe marginea drumului uitandu-ma după ei iar ei liniștiți in mașină. Bine, liniștiți vreo câteva minute până m-or fi strigat și nu le răspundea nimeni din spate. Nici nu vreau să mă gândesc de a fost în sufletul lor.
Comentariu beton!12
Am pierdut 2 copii in Franta: pe cea mare ne-a rapit-o HM, cea mica s-a pierdut intr-o statiune de schi. noroc ca si statiunea era tot mica…
Hai să încep oarecum cronologic.
Am fost pierdut, am fost de negăsit și am pierdut sau mi-am căutat copilul plecat.
Prima dată, copilul eu în rol principal.
M-au pierdut în magazinul central din Ploiești pe când aveam vreo 2 ani.
Un an mai târziu am fost de negăsit câteva ore. Eram la țară, vara, și mi se făcuse dor de mama. Așa că m-am dus la gară să plec cu trenul. Fiind cap de linie (moatza știe) m-am urcat în trenul care tocmai sosise. Așa că am așteptat cuminte (poate că am și dormit) 2+ ore până la momentul când trebuia să plece. Înainte de plecare, conductorul făcea inspecția trenului. M-a recunoscut (mama făcea naveta, mă mai lua cu ea, și, pe atunci, eram destul de băgăcios în vorbă).
„- Ce faci copile?
– Mă duc acasă.
– Unde-i mă-ta? S-a dus să ia bilete?
– Nu, eu merg singur.
– Hai că mă duc s-o salut pe mă-ta.
– Eu mă duc singur la mama.”
S-a convins omul că nu eram singur și m-a dat jos din tren. M-a dat apoi unui nene de prin sat, care m-a dat unui vecin să mă ducă acasă. Abia atunci a aflat mamaie că eu nu eram la joacă prin sat ci…
Și câte de-astea n-am mai făcut. Dar eu știam exact unde sunt și cum să ajung acasă. Cred că ai mei se obișnuisem, că nu păreau panicați.
Altă dată, probabil aveam 7-8 ani, m-a adus un milițian acasă.
Fusesem cu tata la meci și la ieșire ne-am pierdut. Stadionul e în celălalt capăt al orașului. După ce l-am căutat o vreme, am decis să merg singur acasă. Pe jos. Doar că, fiind deja pe înserat, mi s-a părut drumul cam lung și am făcut cu mâna la maxi-taxi să oprească. Pe atunci, pre ’90, în orașul meu (ăla cu MecDonalțul pe post de graniță) aveam maxi-taxi care nu aveau stație fixă. Opreau la cerere. Am întrebat șoferul dacă ajunge în cartierul meu, mi-a zis nu, așa că m-am întors să traversez, să ajung iar pe trotuar (eram pe mijlocul străzii). Șoferul mi-a strigat să stau, dar eu eram prea zvăpăiat și nici nu m-am asigurat. Ca atare, m-am intersectat cu un biciclist (din fericire). Ete-așa a fost implicată miliția, care m-a dus acasă. Nu cu mașina, cum mi-ar fi plăcut. Tot pe jos.
Părinții erau acasă, liniștiți.
Neliniștiți au devenit la vederea milițianului și a juliturilor mele.
Erou principal copilul meu (acum cel mare, atunci singurul).
La vreo 2 ani l-am pierdut în C&A. Se ascundea printre haine.
La vreo ani l-am pierdut în Ikea. Aproape de ieșire. Când nu ne-a mai văzut, s-a dus la paznici (îl învățasem asta)
La vreo 4-5 ani, la mare în Bg, a plecat din clubul de joacă supravegheat. Nu mi-a fost teamă, pentru că știam că nu se apropie de apă. El dorea să-i facă mamă-sii un cadou și plecase să caute niște scoici speciale.
Cel mic (8 ani) a luat-o la pas la plimbarea prin grădina botanică din Cluj, până când nu ne-a mai văzut. El pe noi, că noi pe el îl vedeam. Așa că a hotărât că, în loc să se întoarcă la ultimul loc în care fusesem împreună (sau să rămână nemișcat dacă nu identifică locul respectiv), să exploreze restul grădinii și să ne caute în același timp. Abia când s-a plictisit de căutat a revenit la locul inițial. Noi nu l-am pierdut din ochi în tot acest timp.
Comentariu beton!12
Moatza stie, da 😆
Eu pe al meu nu l-am pierdut (si mi l-am crescut eu insami, fara bona , bunici, tableta sau alte substitute de parinte).
Ai mei m-au pierdut pe plaja la Costinesti cand aveam 4 ani. M-au recuperat cu anunt la Radio Vacanta si cu ajutorul unor oameni cumsecade care m-au oprit sa ma intrebe de sanatate, cum mergeam eu bocind speriata pe plaja. Nu am o opinie foarte buna despre episodul asta. Nici despre lumea care pierde copii, in general. You can call me a judgemental bitch la faza asta.
Eu eram de comedie, spuneau ai mei că nu m-ar fi putut pierde nici dacă ar fi vrut, eram foarte atent la lucrul ăsta, pe la 4 ani după ce ne-am mutat in alta localitate mă jucam cu copiii în fața blocului dar din cînd în cînd urcam pina la ultimul etaj unde stăteam sa vad daca mama este acasă.
La 6 ani am mers la grădiniță în ziua în care doamnele aveau cerc pedagogic, deci grădiniță închisă, m-a găsit mama la poarta grădiniței că plecase intimplator în oraș, menționez că grădinița era în oraș unde se ajungea cu microbuz din colonia unde locuiam.
Varul meu la 3 ani a iesit cu bicicleta cu taicasu de pe Titulescu pina pe Griviței, acolo taicasu a intrat la un magazin, copchilul a așteptat ceva timp, a crezut că taicasu a plecat și s-au întors acasă singur cu bicicleta pe care a urcat-o pina la etajul 10, a spus că nu s-a rătăcit că a venit după linia de tramvai.
Taicasu a apărut acasă desfigurat să anunțe că a pierdut copilul, acesta era deja acasă.
Am pierdut și nu prea un fecior. Eram în Croația în orașul ăla cu răsunet adânc la români dar am mers la altă plajă, cu mai puține pietre colțoase.
La un moment dat am constatat că moștenitorul, adică cel mare nu e de găsit și am început frenetic să-l căutăm. Alertat și poliția localá, am mers la sediul lor. Greu cu croata și engleza lor sporadică. În fine, la un moment dat ne invită să mergem cu ei, moment în care soția intră efectiv în panică. N-au zis nici una nici alta, doar să-i urmăm. Am mers pânā la debarcaderul de lângă amfiteatrul unde am asistat cum era adus cu o șalupă.
Ne panicasem pentru că îl știam că umblă cu capul în nori, putea merge mult și bine pâná să se dezmeticească. Nu era de genul lui David Popovici, dar putea să înoate încontinuu și mai mult de o oră fără probleme. Și cam asta se întâmplase, înotase undeva aiurea până s-a plictisit și a ieșit pe țarm și așa l-au dibuit. Avea 16 ani.
Și eu tot așa, m-am pierdut și nu prea. Singura dată când am fost la mare cu părinții, înainte de clasa a III-a. În Gara de Nord a trwxut tatăl meu între șine și gard sa urce pe cealaltă parte, să prindă locuri. Am fost însă noi mai rapizi și el nu mai apărea așa că am pornit să-l caut prin tren. Nu intenționam să cobor oricum, dar m-a găsit mama mea înainte să puric tot trenul.
Off topic, ai avut un articol pe 23.06 „În fiecare an trăim ziua în care vom mսrі”
Ce „bine” mi-a picat, a doua zi eram programat pentru o operatie, voiam să-ți zic atunci vreo două 😊, dar eram prea stresat.
Ce subiecte îți găsești 😳
pt ca tot vad ca se comenteaza despre pierderi la mare … maica’mea mereu a fost obsedata sa nu ma piarda si din acest motiv intr’un an fiind la mamaia fara tata – care era in turneu – cica m’a legat cu o funie ff lunga de’un picior in jurul gleznei (lejer nu tipati) ca sa ma pot juca in voie si sa poata sta linistita ca nu ma pierde lol
timp mai tarziu pe la vreo 9 ani – pe vremea lui ceasca da? – m’a urcat tata intr’un troleibuz gresit (si anume 74 in loc de 76 pt cine mai si’aminteste) pt numai 2 statii unde urma sa ma preia bunicul meu. imediat dupa si’a dat seama si a oprit disperat un TAXI care a urmarit troleibuz’ul pana la statia urmatoare … de film nu alta!! faza asta mi’o amintesc perfect. UAU
Fiică-mea avea 3 ani, am fost cu ea la un târg de haine și accesorii, cum se organizau de către Camera de Comerț prin anii 90-2000, într-o hală, cu standuri pe mai multe rânduri. La intrare, văzând ce multă lume e, am avut inspirația să îi spun fetei: dacă te pierzi de mine, mergi la tanti aia, o vezi, cea care stă pe scaunul de la intrare și îi zici ca ai pierdut-o pe mama. Ea o să mă găsească.
Evident că am pierdut-o, au fost câteva secunde când m-am oprit să schimb câteva vorbe cu o cunoștință, s-a desprins de mâna mea și dusă a fost. I-am spus speriată cunostinței că am pierdut fata, am pornit amândouă să o căutăm, eu într-o directie, cunoștința mea în cealaltă.
Am zărit-o destul de repede, era de mână cu tanti de la intrare, care o conducea spre scena târgului unde urma să se anunțe prin microfon găsirea ei.
Nu era deloc speriată, a știut imediat ce să facă și a avut încredere că tanti de la intrare mă va găsi.
Am fost tare mândră de ea.
Lăsat copilul la bunica. Bunica îl ia, împreună cu o prietenă, să se ducă la cimitir (era Paștele morților). Eu eram pe drum spre mama, la vreo 200km, să-l iau acasă după vacanța lui preferată, la bunica. Mai aveam vreo 100 de km și primesc un telefon: bună ziua, aveți un copil, Andrei, 5 ani, cumva? Äǎǎæ…. Știți, l-am găsit lângă noi, i-am dat niște cozonac, un suc, veniți cumva să-l luați? Dar cum, doamna, l-ați lăsat singur?? Noroc ca vă știa nr de telefon 😩. O sun pe mama, ioc răspunde. Sun prietena ei, slava Bărbosului, îmi răspunde și îi dau nr. domnului care m-a sunat. S-au găsit repede. Noroc ca fi miu avea pasiunea numerelor de mic, de ne știa telefonul. Băi, în cimitir ți-ai găsit și tu să pleci? Mama, era un cățel frumos și am vrut să îl iau acasă..
Comentariu beton!11
Pe mine și pe fratele meu mai mic ne-a pierdut mama la mare. Soluția ei a fost sa ne ia cate un fluier, pe care ni l-a prins la gât si ne-a cerut ca in momentul in care credem ca ne-am pierdut… Sa fluieram 😂
Comentariu beton!11
Hop și eu la spartu’ târgului.
Acum 20 ani făceam taxi și ne povestește un coleg:
Culege o doamnă cu bebeluș și o duce la piață. Plătește doamna și pleacă. Ăsta se pune în stația taxi care era fix peste drum de intrarea în piață.
Se pune colegul pe integrame, cum era la modă, când e surprins de plânset de bebeluș.
Povestea pe scurt, sună la urgențe, vin doi polițiști și-l interoghează cum era îmbrăcată madame. Pleacă în trio cu bebe în brațe și o găsesc pe doamnă la o tarabă târguind oarece legume. Pur și simplu uitase copilul pe bancheta din spate în coșuleț.
Am intrat la baie sa ma spal repede pe maini lasand usa deschisa, bebe de vreo 2 ani intra repede in spatele meu fara sa observ, ma intorc, ies si inchid usa la baie.
Dupa vreo cateva minute observam ca lipseste copilul… si da-i si cauta copilul prin casa.
Am iesit chiar si pe hol ca am zis ca poate era usa deschisa si n-am observat.
Noroc ca a inceput sa planga in baie; asa am gasit-o :))
Am fost pierdut cand aveam vreo 5-6 ani la Mamaia prin 2004, eram cu toate neamurile si nu am mai gasit locul, si in cautarea lui m-am pierdut. Am ajuns la radio Vacanta care era live in zona, si au dat anunt „Cine a pierdut un copil, blond cu ochi albastri”
Tata, la 21 de ani ai lui, m-a uitat sub un copac, eu dormind in carucior din ala de nou nascuti (nu’ș cum ii zice). El se hahaia cu prietenii si apoi a plecat acasa (suspectez ca a uitat ca are un plod pe semnatura).
Si el povesteste: „ajung acasa si deschide maica-ta usa si zice, Copilul unde-i?. N-am mai rapuns, am zburat pe scari si am fugit unde mi-am amintit ca te-am lasat (he he he). Tu dormeai linistita si pe mine m-a bufnit plansul, asa tare m-am speriat.
La 21 de ani, nici nu poti sa te superi ca uita cineva ca e tata 🤭😁
Nu i-am pierdut, dar gândul că se putea întâmpla mă îngheață și acum, după 30 de ani : merg la mare singură cu doi copii, 8 și 3 ani jumate. Trece concediul, hai acasă cu CFR-ul, tren de noapte cu vagoane atașate pentru Reșița, la capătul trenului de Timișoara, septembrie, lume destul de puțină, copiii (și eu) dormim oarecum. Pe la Caracal ( sau altundeva în Oltenia, nu mai stiu) se strică ceva la vagonul nostru și îl desprind de tren, iar eu cumva nu am prins anunțul. Am observat ca lumea -cum am zis, puțină- coboară, dar eu cu bagaje și copii adormiți,stau cuminte. La un momentan, vine un ceferist și zice, doamnă, coborâți și urcați în vagonul din față, ca asta rămâne aici. Buuun, cum sa fac ? Trezesc băiatul ca era mai mare și îl mut cu bagajele repede în vagonul din față și ma întorc sa iau fetita, care dormea. În clipa în care sunt cu un picior pe treapta de sus și cu celălalt pe treapta de jos, pleacă trenul. Nu știu ce făceam dacă pleca in timp ce lăsasem fetita in vagonul stricat sau doar cu băiatul în timp ce eram coborâtă după cea mică, îmi vine rău și acum când mă gândesc
😀
Nu i-am pierdut dar l-am uitat pe baiat la gradinita!🫢
Nu, nu mi-am pierdut copiii dar eu i-am creat maica-mii o spaima faina, fara sa aiba saraca vreo vina. Eram de vrei cinci ani si ma luasera ai mei cu ei intr-o vara in satul unde m-am nascut unde mai mergeau uneori vara, tatal meu fiind preot acolo in sat cand m-am nascut eu. M-au lasat in curte la joaca ei fiind in casa cu cineva stand de vorba. La un moment dat maica-mea vede ca nu mai sunt in curte. Speriata, iese afara si ma cauta peste tot chiar si in fantana joasa fara capac. Cand disperarea era mai mare, apar si eu mandra cu sanul plin cu “chersici”, adica piersici ca deh, eram pe langa Iasi, la tara. O vecina care ma vazuse in curte, curioasa sa vada mai bine pe “fata popii” ma luase la ea in curte sa imi arate closca cu puii abia iesiti din gaoace!
Sperietura alor mei a trecut repede cand au auzit moldevenismul “chersici’ spus de mine cu atara nonsalanta!