Ești un vȃꓲcean pȃrꓲіt

Da… Chiar așa, ce naiba îi mână în luptă pe oamenii ăștia? Nu mai poate respira de existența ta? Nu înțeleg…
Eu m-am născut și am rămas în orașul de 5 stele de pe Someș din părinți vinituri de prin localitățile din jur. Am răbdat ca orice om botezat pe vremea lui Ceaușescu, așa că în vacanța dintr-a opta spre a noua am avut prima mea slujbă: vânzătoare la o gheretă într-o piață. Nu a fost nu știu ce, dar au fost primii mei bani. Senzația la final, când mi-am primit salariul (era de doi lei, dar cine era atent la detalii pe vremea aia) a fost de Mastercard!

17 ani la tara într-un sat din Sălaj, ultimi ani de școală în Zalău iar după școală muncă într-o companie locală(Zalău) până în 2008 decembrie, de atunci munca în același domeniu pe alți bani în Golful Persic, nu mi-e rușine ca am fost țăran și sărac, a fost o lecție din care ai putut învăța destul de multe, dacă am acumulat ceva e datorită faptului ca am muncit, nu am furat și înșelat pe nimeni și nu mi-e rușine de origini.

Pentru faptul că m-am născut în București nu am niciun merit 🤷 și nimeni nu are nici merit dar nici vină, nu ne alegem locul nașterii sau familia și nici locul în ierarhia stabilită de diverși, ce facem după ce ne naștem iar depinde de un cumul de factori. Da, recunosc că sunt bucureșteancă, mamă singură și am fost pusă la colț de tor felul de trăitori din lumea asta că „m-am născut cu lingurița de argint în gură” sau că habar n-am cât chin e să crești copii, pentru mine nu a fost chin pentru că mi-am dorit să-i am și nu mi se pare că am făcut sacrificii ci am făcut ce era normal să fac. Și am făcut bine ce am avut de făcut. Da, acum la 60 de ani am o mașină mai drăguță dar prima a fost Trabant, dar am avut și 2 sau 3 joburi, am trecut prin tot ce trece orice persoană care își face treaba fără compromisuri, investiția importantă a fost educația copiilor și n-am dar greș cu ea. Așa că mizerii gen: cum să ai tupeul să ceri salariul X la firma unor cunoștințe sau nu ai aspirații înalte au fost cele mai delicate ziceri pe care le-am auzit. Noi trăim liniștiți că ne facem treaba în pătrățica noastră și chiar puțin peste, da, mi-aș fi dorit să fie altfel dar atât s-a putut.
Ah, majoritatea mizeriilor au venit din partea femeilor, în special din familie și apoi de la prietene și abia apoi de la oameni cu care nu aveam nimic în comun.

Nascuta-ntr-un sat de langa Buzau, mutata la oras pe la 4 ani, scoala si liceul in Buzau. In 92, cu „facultaturile”, am venit in Bucuresti si aici am ramas dupa ce am terminat.
Am crescut, recunosc, cu jena si rusina de a fi saraca dar in timp mi-a trecut, cand mi-am dat seama ca singura rusine e sa nu muncesti. Totusi, nu am considerat niciodata asta un defect la altii. In facultate n-am muncit, ca nu ma lasau ai mei, „esti acolo sa inveti, nu sa-ti stea gandul la alte lucruri, lasa, te descurci cu ce-ti dam noi”. Ma descurcam, dar nu bine….
Primii bani i-am facut vanzand in camin coliere si bratari facute de mine. Senzatie de neuitat.
Dupa facultate am avut 2-3 joburi fiecare si in 2002, cu banii din ultima leafa, am cumparat un calculator (Virgil il chema :)))) ) si ne-am facut firma. A fost epic, vindeam promovare pe internet „intreprinzatorilor” din industria alimentare. Dupa aia am virat spre consultanta (ca-i felia sotului) si spre organizare de evenimente (ca-i ce-mi place mie).
Acum inca avem firma, nu ne-am imbogatit ca e greu antreprenoriatul in Romanica, dar ne platim, practic, singuri salariile. Nu ne e rusine de munca, facem orice e nevoie, de la munca de jos, pe ambele domenii (consultanta si evenimente), pe stil Ludovic al paispelea, „firma sunt eu”. Cand e treaba multa avem si angajati (dar niciun angajat de-al meu nu a muncit vreodata mai mult ca mine).
Deci 2 buzoieni „parliti”, cum ar veni, carora nu le e rusine nici ca-s buzoieni, nici c-au fost parliti, ca nici acu nu-s nababi. Si, arc peste timp, in ultimii ani am revenit puternic si la partea de handmade si incerc sa comercializez ce lucrez (mai ales ca acum s-a pornit si fii-mea puternic pe crosetat) si, din ce in ce mai mult, ma gandesc ca poate n-ar fi asa rau sa traiesc doar din asta. Nu-s, inca, foarte convinsa ca e posibil.

M-am născut și am crescut la Reșița. In perioada Văcăroiu, când salariul venea cu întârzieri de 2-4 săptămâni, am lucrat și 10 ore ca profesor de informatică, fiindcă acei bani, nu mulți, veneau la timp să putem plăti curent-apa-gaz, că acolo nu ținea sa cumperi „pe caiet”. Apoi am plecat, cu soțul gorjean și 2 copii mici să muncim într-o regie,într-un orășel. Acum m-am refugiat in Timișoara să-mi pap pensia.

M-am nascut in Tg-Jiu si pana la 24 de ani am trait acolo si apoi m-am mutat in Timisoara. Nu am reusit sa ma adaptez si m-am intors in locul natal. Primul job l-am avut la 19 ani, pentru ca voiam banii mei, ospatarita la un club. Salariul era minimul dar faceam ciubuc pe inca 2 ori. Da, am fost saraca, suntem 4 frati, mama era fierar betonist si tata sudor. Aveau niste salarii mizere dar ne-au crescut cum au stiut ei mai bine si mereu au zis ca trebuie sa invatam, sa reusim sa facem ceva in viata si sa avem mai multe posibilitati decat ei. Stiu ca saraca se imprumuta de bani ca sa cumpere mancare…. Lua pe caiet de la magazinul din fata blocului. Am avut multe lipsuri materiale in copilarie, insa asta m-a ambitionat.
Dupa ce m-am intors din Timisoara, am mai stat un an in Tg-jiu si simteam ca ma strange asa ca a aparut ocazia sa ma mut in Bucuresti la fratele meu mai mare. Nu am ezitat. Si bine am facut pentru ca aici mi-am gasit locul si oamenii, ca sa zic asa, pentru ca mi-am dat seama ca asta conteaza foarte mult, oamenii cu care esti. Am venit sa fac ceva cu viata mea si am primit mai mult decat m-am asteptat. Acum sunt bine. Nu sunt bogata dar pot sa zic ca duc o viata buna, cel putin din punctul meu de vedere. Da, nu am Lamborghini parcat in fata blocului si nici vila cu piscina dar am un apartament cu 3 camere cumparat impreuna cu sotul meu (care e nascut si crescut in Bucuresti), o Skoda Octavia, putem sa mergem in 2 3 city break-uri pe an, o vacanta de vara decenta plus iesirile de prin tara de week-end. Si am muncit cinstit pentru asta. Am avut o perioada in care in timpul saptamanii mergeam la birou iar in week-end la evenimente. Inclusiv acum am 2 job-uri dar ambele implica doar munca de birou. Am avansat incet dar sigur la job-ul meu principal si am devenit un om apreciat in departamentul in care lucrez.
Nu imi este rusine cu copilaria mea saraca si nici cu radacinile mele oltenesti, ba din contra, chiar dupa 10 de ani Bucuresti inca vorbesc cu „fusei, mancai, facui” si zic in continuare ca sunt olteanca cu sange de moldoveanca :))) Insa locul meu e aici si imi place. Da, m-as muta, insa doar intr un orasel/sat din zona marii din Italia sau Grecia. Nici la Spania nu as zice nu 🙂

Bistrița-Năsăud, 19 ani, 70€ în buzunar, destinația Spania, cu cățelul sub braț, 🐾🩵fără acte în regulă. Ospătărie, făcut curat prin case. Actual, stewardesa. Nu e nu știu ce mare realizare, dar gândindu-mă că până la 19 ani, am fost cel mult până în Cluj, acu’ uitându-mă în spate, mă simt mândră că am ajuns așa departe (vb în km). /// Vorbind de sărăcie, un episod care poate părea nesemnificativ, dar care m-a marcat și am blestemat toți sfinții. M-am pătat cu sânge de la ciclu, am plecat acasă rușinată de la școală, fără să mă mai întorc în ziua aceea, pt ca nu aveam pantaloni de schimb.

Combinatul Govora avea 10.000 de angajati.
O parte din acestia plecau pe la arabi pentru a pune in functiune diferite instalatii chimice. Erau platiti in dolari (cu CEC-uri), asa ca multi copii aveau jucarii spectaculoase. Plus video, tv color, jocuri electronice de buzunar si alte minunatii ale tehnicii din anii ’80.
Cine nu avea norocul asta, isi putea lua diverse electronice (aduse tot de cei care lucrau la arabi) de la consignatia din Zavoi.
Treceam zilnic pe acolo si baleam la „dublu-radio-casetofoanele cu luminite in boxe”. Aveau preturi astronomice…

Nici noi nu am dus-o prea bine, dar nu am murit de foame.
Nu am fugit niciodata de munca. Mi-aduc aminte cum in liceu spalam casa scarii blocului unde stateam si ca din banii adunati mi-am putut lua un kimono nou pentru karate si eram tare mandra.
Apoi in timpul facultatii am vandut ziare pe strada, carti pe la anticariate, aduceam produse din Ungaria si le vindeam prin camine, imparteam facturile de telefon in cutiile postale. Am facut foame in timpul facultatii ca ai mei nu-si permiteau sa ma tina. Tin minte ca erau zile cand mancam doar o punga de pufuleti pe zi.
Dar apoi au venit joburile reale si am avut salar fix, chiar daca nu mare de la inceput. Dar n-am mai facut foame de atunci. Nu-s bogata nici acum, conform standardelor, dar imi permit multe chestii la care inainte doar visam.
PS: oameni rai sunt peste tot, iar cei care au timp sa injure pe net sunt cei mai frustrati. Trebuie ignorati, mai ales ca nu le place asta 😀

Nascuta, crescuta in Bucuresti. Aveam 18 ani la Revolutie, abia intrasem la facultate. Parintii mei, oameni modesti, fara studii superioare, angajati la stat, un singur job pana au iesit la pensie. Nu am fost bogata, dar nici nu mi-a lipsit nimic si as putea spune ca desi s-au petrecut in comunism, copilaria si adolescenta mea au fost fericite.
La 41 de ani am plecat din tara, nu pentru bani sau perspective mai luminoase, ci fiind atinsa de fiorul dragostei. Locuiesc de 13 ani in Luxemburg, am un job decent, sunt undeva in patura medie spre jos pentru cum se traieste aici, dar imi permit niste vacante si cateva concerte pe an. Plus sa imi intretin unicul copil, pe care il cresc singura de 17 ani. Dar mi-e dor de Romania in fiecare secunda si abia astept sa ies la pensie ca sa ma intorc acasa. Trebuie sa mentionez ca persoana pentru care am venit aici, nu mai exista in peisaj de ceva vreme si a fost una din marile dezamagiri ale vietii mele.

Sunt născut și crescut în București, evident că nu este meritul meu, ai mei au venit, tata din Mureș și mama din Prahova, amândoi plecați de acasă la 14 ani. Sunt inginer de profesie si economist, dar lucrez în vânzări, mai am 2 surori, amândouă medici.
Tata a lucrat la sondă, a ajuns la Brașov și apoi la București și a făcut 2 facultăți, mama a venit la o rudă din București la care a stat și a făcut studiile. Greu, dar au reușit.
Nu am dus lipsă de nimic, dar cu toate astea prin ’85 m-am apucat șiî in fiecare an făceam și vindeam pe stradă felicitări în decembrie și mărțișoare în februarie-martie.
Se făceau enorm de multi bani, cu frigul de rigoare, că pe vremea aia iernile erau ierni și nu era ușor să stai de la 8-9 dimineața până la 6-7 seara in stradă, să vinzi la tarabă. Cu autorizație luată de la circa financiară, că te controla miliția, etc., etc.
Fostul meu socru, profesor universitar, dr., de contabilitate, Dumnezeu să-l ierte, care a ajuns șeful catedrei de contabilitate din ASE, fără să fie membru de partid, când l-am întrebat cum de a învățat atâta, mi-a spus simplu, am învățat ca să scap de sărăcie, că nu aveam ce mânca, mă duceam pe camp cu vacile și mâncam iarbă, ca ele.
E plină lumea de frustrați, de regulă oameni care nu și-au depășit condiția.

Dau cu sapa la capsuni de vreo 20 si ceva de ani. Pe plaiurile un jamonul creste hranit de soare si ghinde. Dar, cum ma apropii de 50 de primaveri, normal ca m-am nascut in tinutul dacilor, ca altfel ar lipsi ceva cifre din matematica de clasa a doua. Moldovean prin opinia celorlalti, buzoian prin nastere, trecut prin comunism, plecat din tara… Imi plac covrigii de Buzau, babicul si carnatii de Plescoi. Si imi vor placea pana voi pleca spre plaiurile vesnice ale vanatorii. Ce sa-i faci… ADN de dac.
N-am plecat de foame. Am plecat de scarba. Si nu regret nici o secunda plecarea, dar regret enorm motivatia ei. Lucrez in telecomunicatii (partea comerciala), prefer un whisky bun si un swamp blues cu ritm de Louisiana. Sa-l cant la chitara sau sa-l ascult. Imi cresc copilul cat pot de bine, imi iubesc sotia si astept pensionarea (mai sunt vreo 20 de ani pana atunci) ca sa-mi iau o barca si sa stau pe malul Mediteranei privind stelele si ascultand muzica favorita. Paharul de Macallan de 18 ani e obligatoriu.

Ieseanca. Oras ofertant. Nu a fost nevoie de stramutare pentru studii.
La 30 de ani am ramas fara parinti; am decis insa ca e tirziu sa emigrez, iar a ma muta in Romania nu era o optiune pentru mine (adica, de ce?). Bucurestiul m-a gresat intotdeauna, iar mai tirziu, mergind pe la sedinte, mi-am intarit convingerea ca nu e de mine sa petrec doua ore in trafic pentru a duce/aduce copilul de la gradi/scoala (nu stiu cum rezistati, bine, nu stiu daca mai e asa). Job in Bucuresti mi-a fost oferit, am refuzat politicos.
Deci, la 30 de ani am decis ca sint mrea batrina sa emigrez
Asa ca am emigrat la 50 de ani
Dupa o cariera frumoasa, curmata brusc de vinzarea bancii in care activasem in ultima perioada. Deci dupa o perioada in care am cautat de munca si mi s-a explicat ca sint supracalificata
Asa ca am plecat in Belgia si am facut in primul an, pe linga invatarea neerlandezei, si preafrumoasa activitate de curier rapid. Chiar era ok. Dar – na. A venit momentul sa fiu din nou chemata la oaste, asa ca sint angajata acum – unde? Intr-o banca, evident…
Nu e panica. Mai am 9 ani pina la pensie. Sau 11. Sau nu stiu.

Eu sunt nascut intr-un orasel foarte mic, foarte urat si foarte sarac din Vrancea. Din tata ardelean si mama localnica, s-au cunoscut la facultate la Iasi.
Rar am vazut in viata mea atata patriotism local garnisit cu prostie ca la rudele mele din Ardeal. Cand mergeam in vacante la bunici asta era una din multele chestii care nu imi placeau la neamurile mele. Prostia si mandria (si nu stiu daca era ceva caracteristic zonei, ci individual lor) – „uite mai moldovene, ce civilizatie e la noi”. Sau imitarea accentului moldovenesc (pe care, culmea, nu il aveam si nici nu e foarte pregnant in Vrancea). Dar culmea, noooo, tulaaaaai niiiiiii, ei aveau accent pregnant ardelenesc, dar ala era o mandrie.

Oricum, daca am avut un scop in viata, ala a fost de a scapa din oraselul meu. Nu ca sa fug in civilizatul Ardeal, ci absolut oriunde. Nu stiu cum e Valcea ca n-am fost, dar la mine era exact ca in fostele orasele de mineri. Candva existase o fabrica mare, unde lucrau 80% din oamenii din orasel (plus multi navetisti). Fabrica a ajuns la faliment si fier vechi si oraselul s-a depopulat, a decazut total. Ruine, saracie, perspective zero. Asa ca idee de cat de bine e acum, dupa ce au murit parintii mei recent, am vandut apartamentul in care am crescut, 3 camere, foarte spatios, renovat complet. Am luat frumoasa suma de 23.000 de euro din care am ramas cu 20. Dupa un an de promovare (serioasa) a agentului imobiliar.

Am fugit la facultate in Iasi si stiam ca ori raman aici, ori ma duc in alt oras mare. Si una din marile mele frici in viata a fost ca am fost aproape nevoit sa ma intorc, dupa ce primele mele 2 servicii au fost rateuri rasunatoare si am avut luni in care nu gaseam nimic de munca, oricat ma chinuiam. Imi implinisem un vis, ma mutasem in Iasi, dar ciuciu munca si ciuciu venit. Chiria trebuia platita iar parintii mei nu mai puteau. Nici mie nu-mi convenea sa traiesc ca un parazit, desi ma zbateam zilnic. Asta e alta poveste. Am primit de acasa ultimatum – ori gasesti ceva pana la 1 septembrie 2009 (nu am uitat data asta), ori gata. Am gasit de munca pe 3 august.

Si aici e patriotism local prostesc. Sau sugeranism. Tin minte ca la prima chirie administratorul blocului ma dojenea parinteste – ca de ce nu va intoarceti acasa, ca aici e departe, da’ unde lucrati, a, ca am si eu un baiat si nu gaseste aici de munca. Asta vad ei,
„bastinasii” (de multe ori la prima generatie), ca vine strainul ala si ii ia munca lui sau copilului, ca si cum ar veni „strainul” calare pe cal si cu securea in mana. E irelevant ca e puturos si nepregatit profesional, nu. Daca nu venea strainul, el era acum CEO la toate companiile din oras, prin rotatie, dar ii ia strainul oportunitatile de cariera si avere.

Frustrări descărcate pe oameni care nu sunt vinovați de ce trăim și care nu ne pot face nimic ca răspuns (sau asa ni se pare). Eu am o alta perspectivă. Bucureșteană la a treia generație (bunicii s-au mutat in București), am primit cu greu toate vorbele urâte ale celor din alte orașe, cum ca Bucureștiul e oribil, bucureștenii sunt niste nemernici aroganți si ca mdeah, asta e, ai nevoie de bani, vii aici ca n-ai încotro, dar cu mare silă, acasă era paradisul pierdut. Pe de alta parte, simt cum probabil simt cei din orașele supraturistice – pentru ca aici e banul si toata lumea vine, pt bucureștean viața e grea: concurență mare, loc de refugiu nema (la țară la bunici, la familia care îți dă bani sa iti faci facultatea), nu tu acces la cămine ieftine sa poti sa pleci si tu de acasa, sa devii adult, supraglomerare si tot ce vine la pachet cu ea. Am fost bucureșteni săraci, ca mulți alții, si ne-am zbătut mereu sa supraviețuim, ca multi altii, din alte orașe. Nu e nici motiv de mândrie, dar nici de rușine.

Jumatate bihorean, jumatate bucovinean venit in Bucuresti acum 25 de ani. Nu am venit neaparat din cauze financiare pentru ca provin dintr-o familie… sa-i zicem fara grija zilei de maine, am venit pentru oportunitati. Eu cred in familiile care adauga ceva de la generatie la generatie. Bucurestiul iti ia multe (timp, nervi, sanatate), dar si ofera in acelasi timp joburi mai bune, sanse de reusita in atreprenoriat, cursuri, concerte, teatre, restaurante etc. In primul meu an de munca de dupa terminarea facultatii am ajuns sa castig mai mult ca tata care era sef serviciu la o intreprindere de stat din orasul natal.

Nascut in Fetesti/Ialomita, mama profesor, tata a lucrat pe la Cernavoda. Am ajuns in 2006 la Politehnica, am stat 4 ani la camin, nu mi-am luat licenta, dar din 2008 am inceput sa lucrez in IT, impins de foamea de bani, putini bani primiti de la parinti nu imi ajungeau nici de tigari. Am lucrat la o firma cateva luni, apoi m-am mutat la alta, unde sunt angajat si azi. Am ajuns la 38 de ani, apartamentul e platit, masina e platita, eu sunt fericit.Nu m-as intoarce nciodata definitiv la Fetesti, dar nici nu ma consider bucurestean. M-am obisnuit de-a lungul timpului cu cei care au mai ras de mine, cand le ziceam de toaleta din curte, sau de munca campului. Acum, multora din ei, as putea sa le dau peste nas, cu ce am realizat eu, dar cel mai bine ii ignor si gata.

M-am nascut in Năvodari, într-o familie modesta, asa ca m-am prins repede ca daca vreau bani de buzunar si haine si alte lucruri necesare unei adolescente, trebuie sa ma angajez. Asa ca primul job, sezonier, l-am avut la aproape 16 ani. Nu m-am mai oprit de atunci si am lucrat in fiecare vara pana am terminat masteratul apoi m-am angajat full time. Daca stiam atunci, in vacanta mare dintre clasa a 9-a si a 10-a ca aceea va fi ultima mea vacanta mare as fi vrut sa o petrec altfel.

Sunt orfana de la nastere (abandonata de mama, cei 2 isteti nefiind casatoriti). Am stat 5 ani in orfelinat. Apoi a reusit tatal meu sa preia custodia, dupa ani de procese si distractie. Am fost o adolescenta FOARTE saraca (ai mei erau pensionari si tatal avea un salariu super-mic). Dupa Revolutie au fost niste ani crunti.

Am fost extrem de iubita si de pupata in dos, dar am avut lipsuri cat pentru 10 vieti. Hai sa zicem ca am vazut marea la 20+ de ani, atunci am iesit si prima data din tara. Adidasii se purtau vara/iarna pana se gaurea talpa. Blugii pana se rupeau. Am avut acelasi stilou vreo 10 ani.

Asta nu m-a impiedicat sa am note mari, sa intru pe barba mea la Pedagogic, care, in vremea aia, era unul dintre cele mai tari licee din oras.

Am mers la facultate in timp ce am lucrat full time la un post de radio (la care am intrat pe concurs, impotriva altor 200 de candidati). Faceam si arte martiale pe vremea aia, pe care le plateam pe un fel de barter (ca bani nu aveam pentru scorurile lor, asa ca aveam un site de karate prin care promovam si clubul). Asa am ajuns web designer.

Am emigrat in 2019 si am luat-o din nou de la zero cu toate, apoi ne-am pus pe picioare. Am muncit ENORM si inca o fac, incerc sa imi invat copilul sa fie mandra de originea ei (suntem dubli cetateni, dar suntem in primul rand romani), sa traga tare si sa nu se rusineze cu trecutul ei. Oricum e o tampenie sa ma rusinez, cand eu nu am avut nicio putere sa imi schimb atunci destinul.

Sunt foarte bine, unii ar zice realizata, eu zic ca iau fiecare zi pas cu pas si incerc sa fac bine. Sa imi servesc clientii, ca aia platesc mare parte din ce ne permitem astazi, sa imi ajut copilul sa devina un om decent.

Sunt timisoreanca , sunt romanca, am fost extrem de saraca (nici acum nu sunt bogata, ca gasesc oricand niste milionari macar care ne dau fum la orice ora).

Cat priveste „haterii”, nu ii inteleg. Adica ii inteleg, viata lor nu este cum isi doresc, nu sunt multumiti cu ei insisi, drept pentru care arunca cu rahat pe altii. Eu nu sunt suparata pe nimeni, nu mi-e ciuda pe nimeni, luptam in fiecare zi sa fim mai buni fata de noi insine, nu fata de altii.

Nascuta la Constanta, crescuta de la cateva saptamani in Bucuresti si de atunci tot prin Bucuresti imi fac veacul. Primul job a fost de secretara la o editura unde am invatat sa scriu la masina de scris (da, cu atat de mult timp in urma…) si faceam cafea (la ibric, foarte buna). Aveam 18 ani si 1 luna, terminasem liceul si picasem la facultate. Cum luam salariul, cum plateam chiria (am stat in gazda o perioada), plus ceva mancare, restul de bani de la cumparaturi il puneam intr-o cutie de carton unde fusese un sampon iar la sfarsit de luna erau banii de paine. Si doar atat. Paine. Apoi am lucrat la un spital de copii cu probleme neurologice, singurul meu job la atat. Aveam19 ani si jumatate, in realitate lucram la HR, am invatat sa calculez salarii, faceam state de plata pe niste cearceafuri imense si scriam in cartile de munca. M-au restructurat dupa vreo 1 an si 6 luni si am inceput munca in privat. Eram deja studenta la ASE, la FF si am inceput sa fac tone de contabilitate pe la diverse firme. Mi se aduceau actele in pungi de 1 leu, tone de bonuri, chitante, etc. si munceam in weekenduri la greu. Si tot asa… Am avut ani in care am mers la mare, in concediu, unde singura placere pe care mi-o permiteam in afara de a fi la mare ( unde stateam la bunica’mea, in apartamentul ei), era o sticla de Pepsi pe zi, pe care il imparteam cu cel care avea sa imi devina sot. Am avut ani de zile in care mi-am planificat concediile intre termene de declaratii fiscale, bilanturi, plati de salarii si ulterior credite bancare, situatii financiare, tranzactii, etc. Ma bucur ca nu mai trebuie sa mananc doar paine la sfarsit de luna, a meritat efortul.
Te salut, saracule!
O saraca din Bucuresti

Am crescut într-un sat din Teleorman. Primul loc de muncă a fost după liceu, ospătăriță într-un bar. Pana atunci munceam în vacante, cules de vii, dus vacile la păscut, cărat ape (cred că de atunci mi s-a luat de trezit dimineața). De nouă ani sunt în Anglia, infirmieră. Anul viitor termin școala de asistente. Nu mă consider bogată, dar mi-e bine așa cum sunt. Știu cum e să îți fie foame, frig, să intre apa în încălțări sau să porți o singură pereche de blugi un an. De-aia mă bucur de tot ce am realizat, pentru că aveam toate „ingredientele” să sfârșesc rău. Mereu am crezut că muncă se găsește, trebuie doar să vrei să muncești. (Plus că de câțiva ani fac ture de noapte, deci am rezolvat măcar parțial și trezitul de dimineață. Din păcate, universitatea insistă să ne cheme la cursuri și să ne trimită la practică fix când îmi e somnul mai dulce 😂😂. ) Una peste alta, viața e bună. Cred că oamenii care își detestă viața sunt singurii care o critică pe a altora. Noi, restul, ne ocupam cu trăitul 😊

De la cateva luni parintii m-au expediat la bunici in Gherla, apoi cand s-au mutat si ei acolo m-au luat si la ei cu randul, care cum avea timp. Familia mea e de conditie medie, nu pot sa zic ca ne lipsea ceva, doar nu aveam voie sa imi doresc nimic, sau sa refuz nimic, doar sa multumesc pentru ce primeam. Mi-am ales o facultate in Cluj, care dadea si camin, ca altfel nu m-ar fi lasat si am ramas acolo si m-am straduit sa ma descurc. Primii mei bani de care m-am bucurat au fost cei din bursa si cei din impartit pliante. Am lucrat multi ani de atunci, am nimerit un domeniu care-mi place, am zeci de proiecte reusite, dar nu cred ca am iesit din saracie, decat pentru scurt timp. Dar macar am un loc al meu si mi-am implinit cele mai mari dorinte ale copilariei: sa ajung adult ca sa-mi pot lua lucrurile de care am nevoie si sa am pe cineva care sa ma imbratiseze din cand in cand.
Imi cer scuze pentru comentariul anterior. De obicei sterg comentariile, nici nu le trimit, si nici nu pun intrebari aiurea. Sunt si timida si introvertita si o interactiune negativa imi strica usor toata ziua, asa ca prefer sa nu ma expun la asa ceva, dar am cateodata momente de idiotenie cand dau enter in loc de delete.