Hai să vă povestesc o chestie ciudată pe care am trăit-o săptămâna asta.

Eram la alergat zilele trecute și din sens opus a trecut pe lângă mine un tip despre care inițial am crezut că este un fost coleg de muncă din tinerețea mea agitată, coleg cu care lucrasem împreună în asigurări, la Nederlanden.

Nu era el, mi-am dat seama când s-a apropiat, dar chiar pe când mă lămuream că nu e, mi-am dat seama că nu reușesc să-mi aduc aminte cum îl chema pe fostul meu coleg. Știam numele mic, că-l chema ca pe mine, Mihai, dar nu reușeam aminte nici mort să-mi aduc aminte numele lui de familie.

Vă dați seama că din momentul ăla s-a terminat cu liniștea mea. Nu știu cum funcționați voi, dar eu nu mai am liniște când mi se întâmplă să am câte un lapsus de genul ăsta. Pur și simplu nu mai reușesc să mă gândesc la altceva, până nu rezolv ce mă roade.

Cel mai des pățesc cu actori și cu piese, cu melodii. Văd câte un actor pe care nu știu de unde să-l iau, unde l-am mai văzut de curând, și tâmpesc încercând să-mi aduc aminte. Cu piesele la fel, aud o linie melodică care-mi sună cunoscut și aia a fost, o fredonez pe repeat în cap încercând să-mi dau seama ce-i cu ea. Dacă nu reușesc, pur și simplu nu mai am liniște. Dar bănuiesc că știți exact despre ce vorbesc, imposibil să nu vi se fi întâmplat și vouă.

Fix așa am pățit și cu numele de familie la omului ăluia. Oricât am încercat să mi-l amintesc, nada, zero, niente, nothing. Mai bine de o oră și jumătate, atât mai aveam din traseu, mi-am stors și ultima bucățică de creier încercând să-mi răspund la întrebarea: „cum naiba îl mai chema?”. După cum probabil vă așteptați, n-am reușit să-mi aduc aminte.

După care am ajuns acasă, m-am luat cu altele, m-am schimbat, am făcut duș, am băgat somnul de după-amiază, și-am reușit să uit că nu-mi aminteam numele omului.

Uitasem complet de incidentul cu lapsusul, dar spre seară am dat drumul la laptop să văd ce mai zice lumea pe Facebook.

Prieteni, care credeți voi c-a fost primul lucru pe care l-am văzut când am deschis Facebook-ul? Nu știți, nu? O sugestie de „oameni pe care s-ar putea să-i cunoști” și primul om pe care mi-l sugera era chiar omul al cărui nume de familie nu reușisem să mi-l amintesc nici mort. Acum nu mai era nevoie să mi-l amintesc, că-l aveam în fața ochilor.

M-am bucurat că mi-am rezolvat pata albă de pe creier, dar în același timp mi s-a părut și extrem de ciudat. Nu știu dacă știți cum funcționează Facebook, dar vă zic eu că algoritmii platformei nu-ți recomandă oameni pe care „s-ar putea să-i cunoști” decât dacă ai ceva în comun cu respectivii.

Or eu nu aveam absolut nimic în comun cu omul ăla, absolut nimic. Niciun prieten comun, niciun interes similar, niciun fost loc de muncă (n-am menționat la „despre” c-am lucrat la Nederlanden), nimic, nimic, NIMIC. Și cu toate astea, Facebook a ținut să mi-l aducă în fața ochilor exact în ziua în care încercasem din răsputeri să-mi aduc aminte numele lui de familie.

Ho, nu vă dați coate că nu sunt nebun, n-am luat-o razna, înțeleg foarte bine că e o coincidență și că nu citește Facebook gândurile, dar dacă nici asta nu e o coincidență extrem de ciudată, nu știu care mai e. Plus c-a fost pe sistemul punct ochit punct lovit, mi l-a recomandat în ziua aia și-atât, de-atunci nu mi l-a mai băgat sub ochi.

Și acum, fraților, dați drumul la treabă, sunt convins c-aveți și voi zeci de coincidențe din astea, chiar dacă nu-s legate musai de Facebook sau de internet.

Ce? Să nu-mi spuneți că nu v-ați întâlnit în viața voastră cu cineva pe care nu-l mai văzuserăți de mulți ani, dar la care vă gândiserăți fix cu câteva minute înainte să dați nas în nas pe stradă.