Recunosc c-am asistat cu nedisimulată uimire la droaia de recenzii pozitive de după premiera oficială a filmului „Klaus & Barroso”.

Deși parcă nu-mi venea să cred, când am văzut cât de mulți oameni laudă filmul, m-am bucurat tare. Mi-am zis, uite, domnule, să vezi că tripleta magică (Adrian Nicolae, Bogdan Theodor Olteanu și Micutzu) a mai reușit încă o lovitură magistrală după „Taximetriști” (pe care eu îl consider un film senzațional, unul dintre cele mai bune filme românești, l-am văzut de patru ori până acum și-o să-l mai văd).

Nu, n-au reușit. „Klaus & Barroso“ e un film slab și o comedie cel mult mediocră.

Desigur, pentru că nu mă consider vreun specialist și critic de film, am prostul obicei să evaluez comediile ca sălbaticii, ca neanderthalienii, pe sistemul: „dacă e bună, mă face să râd, dacă nu, nu”.

Prieteni, dacă la „Taximetriști” am râs cu voce de câteva ori chiar și la a patra vizionare, „Klaus & Barroso” mi-a smuls cu greu câteva zâmbete, și alea de complezență. De râs cu adevărat am râs de doar două ori. Ce poate fi mai trist pentru o comedie decât să știi exact care sunt cele două scene la care ai râs?

Zic de faza cu „dă tort jos” și de „masonii” lui Pavlu. În rest, filmul a fost un fel de colecție de glumițe anoste și tristuțe. Practic, am râs mult mai mult la clipurile de promovare decât la filmul în sine.

Ce-i drept, producătorii s-au ținut de cuvânt și filmul nu are înjurături. Treabă care pe mine mă lasă complet rece, nu sunt vreun pudibond, nu mă deranjează în niciun fel înjurăturile din filme, mai ales dacă sunt scrise și jucate cum trebuie, în sensul că sună natural.

Sunt o grămadă de comedii românești care nu au înjurături și la care efectiv nu te poți uita. Nu înjurăturile (sau lipsa lor) sunt un criteriu pentru mine. Mult mai tare mă deranjează că pe lângă că n-are înjurături, n-are nici umor.

Să nu mă înțelegeți greșit, filmul nu e foarte rău, în niciun caz nu este de nevăzut, doar că scenariul propune o convenție în care eu n-am fost dispus să intru. Nu, mai bine spus, scenariul propune o convenție în care n-a fost în stare să mă facă să intru. Așa c-am rămas pe margine, uitându-mă la actori cum se chinuie să-și joace glumițele anoste.

Desigur, nu trebuie să vă luați după mine, nu sunt vreo lumină în domeniul criticii de film, singurul etalon după care mă ghidez este bunul-simț. Așa că dacă simțiți o chemare puternică în organism să mergeți să-l vedeți, zic să-i dați curs. Dacă nu, așteptați să intre pe Netflix, treabă care se va întâmpla, din păcate, mult mai rapid decât speră producătorii.

Și dacă tot a venit vorba despre producători, o să vă spun că există totuși și o parte pozitivă: apreciez foarte mult că oamenii ăștia care s-au apucat de făcut filme împreună (zic despre Adrian Nicolae, Micutzu și Bogdan Theodor Olteanu) țin sus standardul, astfel că avem o distribuție doar cu actori pe bune, absolvenți de UNATC (de exemplu, nu multă lume știe că Micutzu e actor cu UNATC terminat).

Spre deosebire de cealaltă „falangă” care s-a apucat de comedii (Bromania si Poponeț), în ale căror filme apar în distribuție oameni care n-au nicio legătură cu actoria, treabă care se simte din cosmos.

De altfel, actorii din „Klaus & Barroso” sunt buni toți, ăsta fiind unul dintre lucrurile care m-a secat cel mai tare. Să mă uit la unii dintre cei mai mișto actori din valul ăsta, care s-a ridicat de câțiva ani, și-n loc să mă bucur de ei, să mă gândesc c-ar fi meritat un scenariu mai bun. Aia e, poate la următorul film, c-am înțeles că ăsta e doar primul dintr-o serie de patru.

În încheiere, dincolo de orice am scris mai sus, atât vă mai spun: mergeți în cinematografe să-l vedeți. Filmul românesc are nevoie de spectatori plătitori în sălile de cinema. În plus, așa mediocru cum e, „Klaus și Barroso” este mai bun decât 99% dintre mizeriile woke Hollywoodiene care intră în cinematografe. Garantat.