Articol scris de Iulia.

…

La final de an eram chitită să scriu un articol așa, mai pe profunzime, pe retrospective și rezoluții (mai ales că Vasilescu e fiert pă rezoluții și d-astea), dar mi-a trecut destul de repede.

În primul rând pentru că, în mare parte, v-am povestit p-aici cam tot ce mi s-a întâmplat anul ăsta, indiferent c-ați întrebat sau nu. Mai cu bune, mai cu rele, le-am pus aici pe tavă pentru voi și ați fost grozavi tot timpul. Lucru pentru care trebuie să vă mulțumesc din tot suflețelul meu mic și negru.

Și-n al doilea rând pentru că am zis c-ar fi mai bine să încheiem anul așa cum l-am început, pe zâmbete și hăhăială. Așa că o să vă povestesc cum am făcut eu o frumoasă plimbare într-o seară de decembrie.

Mai precis, în 21 decembrie anul curent. Era vreo 7 seara și mi-am dat brusc seama că ne lipsește ceva din casă. Pentru că sunt senilă, în momentul ăsta nu mai știu nici să mă tai ce anume era acel „ceva”, dar înclin să cred că era ceva gen lapte sau alte chestii d-astea esențiale necesare juniorului. Care era plecat în vilegiatură la bunici în ziua aia.

Nfine, n-are a face ce naiba ne lipsea din casă, cert e că am decis că trebuie musai să trag o fugă până la mega-ul sătesc, să procur respectiva chestie. Dat fiind faptul că mega sătesc, am zis că nu mă mai obosesc să mă înțolesc și d-astea, așa că, fix în trelingul în care mă aflam în casă, m-am pornit spre magazin. A, ș-am mai tras o jacă pe mine, că totuși e decembrie.

Numai că, ce să vezi, socoteala de acasă, ca întotdeauna, nu se pupă cu aia de pe drumul spre târg, că nu plecasem bine de la domiciliul conjugal când mă sună chiar el, preaminunatul și unicul meu soț. Care mă anunță că avem o problemă. Și anume că a dat nush ce molimă peste peștii din acvariu (că uitai să vă spui, mai nou avem și pești; da asta e o istorioară pentru altă ocazie). Și dacă a lovit molima peștii, trebe tratați, și încă urgent. Dar el, distinsul soț, apucase să bea deja o juma de bere. Așa că supunem discuției – ce facem: mă duc io după leac pentru animalele vertebrate acvatice, sau merge el? Evident, a doua variantă nu putea intra în discuție. Așa că zic că mă duc eu, că ce să și fac?

Mă opresc la mega-ul sătesc, tocmesc de acolo târguielile necesare și dau să pornesc mai departe. Moment în care mă izbește în moalele capului o revelație. Roz bombon. Fix precum crocșii mei (dada, ăia pe care-i vedeți în poză), cu care plecasem eu încălțată de acasă, ca o zână ce mă aflu. Că atâta m-a dus capu, na, să plec de acasă în crocși. Fake, evident, că doar nu-s vun magnat, să-mi iau d-ăia originali.

Acu, că fusesem până la magazinul comunal în crocși nu era neapărat o tragedie, mi s-a mai întâmplat și, dată fiind localizarea respectivului magazin, nici nu eram vreo imagine ieșită din comun sau atrăgătoare de atenție. Problema intervenea abia acum, când mă vedeam nevoită nu să mă întorc acasă, așa cum plănuisem, ci să ies în lume, de-adevăratelea, că magazinul de pești e oleacă mai încolo, în oraș, la civilizație. M-am urcat în mașină și am stat câteva clipe pe gânduri. Să mă întorc înapoi acasă, numai ca să-mi schimb mergătorii, nu prea merita, că pierdeam vremea și se apropia rapid ceasul la care urma să aducă ai mei copilul acasă, pentru a fi preluat spre nanificare. Să plec în lume încălțată-n crocși roz bombon și îmbrăcată-n trelingul de casă, nu prea îmi surâdea. Dar până la urmă am decis că aia e, n-o fi foc. Deci am pornit la drum.

N-am apucat să ies bine din parcarea magazinului că mașina mea a scos un piuit d-ăla de te zgârie pe creieri și a aprins în bord feștila aia pe care o urăște visceral orice șofer – aia sub formă de pompă de combustibil.

Super, îmi zic în sinea mea. Fix ce-mi lipsea, să mai trebuiască acu să și alimentez. Deja bubuiam de bucurie și încântare în suflet. În mod normal, mie-mi place să trăiesc periculos și, de obicei, ignor cu mare seninătate lampa aia din bord și ajung la peco cam pe când autonomia mașinii tinde spre minus 10 kilometri. Dar în seara aia, cumva, nu prea aveam chef de experimente d-astea, că era și frig afară, magazinul de pești era la vreo 5 km de unde mă aflam eu, plus drumul înapoi spre casă… Mi-am făcut rapid socoteala și am concluzionat că nu prea merită riscul.

Tot norocul e că fix pe drumul spre magazinul de pești și alte animale e și un peco. Peco la care, de cele mai multe ori, e omor și călcare în picioare. Și, bineînțeles, nici seara asta nu făcea excepție. Mno, da ce să și fac în situația dată? M-am pus frumos la coadă la o pompă oarecare și am așteptat cuminte. Între timp, m-a sunat prietena mea Andre. Numai bine, ne-am apucat să trăncănim. Și am trăncănit despre una, am trăncănit despre alta și am ajuns, la un moment dat, să trăncănim și despre câini. Că aia e, când trăiești cu ei în casă, fac parte din conversațiile cotidiene.

Iar conversația în cauză era legată de unul dintre câinii lor, care are o problemă de sănătate, care îi provoacă, scuzați-mi franceza, incontinență fecală. Adică, pe românește, câinele face caca pe el fără să își dea seama. Iar oamenii sunt disperați, unu la mână că nu e deloc plăcut când se întâmplă asta și doi la mână pentru că nu-i dau de cap problemei, că veterinarii se scarpină în cap a nedumerire, dau tratamente, dar nimic nu pare să funcționeze.

E, și acum vă rog să vă închipuiți următorul scenariu: mandea, în treling, crocși roz bombon căptușiți, șosete cu Moși și reni și, coincidență absolut neintenționată, giacă fix la fel de roz bombon precum crocșii, dar și cu niscai dungi negre, precum trelingul – de ziceai c-am făcut-o intenționat, io fiind leșinată după asorteuri vestimentare – tropăind prin peco, vorbind la telefon (în căști, ca să fie cât mai mare probabilitatea ca ăi din jur să mă creadă complet dilie, că vorbesc singură) despre un câine care face caca pe el.

Probabil că am atras niscai priviri piezișe, da nici că mi-a păsat, că eram prea preocupată de conversația telefonică în care eram implicată. Așa că am pus gaz, am plătit, am cerut chiar și bon cu decont și-am luat ș-un pachet de ciungă, să fie și mi-am văzut mai departe de drum.

Bineînțeles, ca să fie treaba treabă, magazinul dedicat animalelor de companie este fix în incinta unui mare mol dă la noi dân oraș. Adicătelea locul unde se adună, la orele șase-șapte seara, toată floarea corporatistă ieșită de pe plantație, toată hipstărimea și toate beșinile ieșite la ștrase să-și prezinte ultimele țoale și mașini. Și în peisajul ăsta, apar și io, ca o floare roz de plastic într-o glastră de cleștar.

Ajung la mol, intru plină de optimism în parcare și în secunda doi mi se înmoaie genunchii. Pentru că îmi dau seama că probabil cel puțin 50% din populația orașului era în același loc cu mine (ăilalți 50% erau probabil la celălalt mol din oraș). Bănene, omor, furnicar, jale mare și durere. Nu că nu găseai un loc de parcare, nu era loc să arunci un capăt de ac cu gămălie în parcarea aia. Puhoi de oameni, mașini, cărucioare de cumpărături, care burdușite până la refuz, care goale, abandonate alandala pe te miri unde.

Păi binebine, da io ce mă fac acu? Că mie-mi trebe leac pentru poasoni. Așa că ce naiba să fac? Încep să dau de nebună ture prin parcare, doar-doar oi avea baftă și și-o îndrepta capra aia de Zână a Parcărilor nețărmurita-i milostivenie asupra mea și mi-o deschide calea spre un loc de parcare liber. Ceea ce, după vreo 7 minute, s-a și întâmplat. Pot estima cele 7 minute destul de bine întrucât mi-am aprins o țigară și cam atât îmi ia să o fumez și, numai bine, nici nu se răcise bine mucu-n scrumieră că, să vezi minune, ochesc un cetățean care taman ieșea de pe locul de parcare. Mă reped ca o hienă pe locul proaspăt eliberat, îndes mașina, pornesc spre magazin.

Evident, Zâna Parcărilor mi-a făcut favorul, da nici chiar ăl mai mare favor posibil. Adică de găsit loc de parcare am găsit io, da oleacă mai la cucuruz, așa. Practic, aproape de ieșirea din parcare. Ce mai, dacă era un pic mai încolo deja aș fi fost în alt cartier. Da ce mai contează, parcarea de dar nu se caută la distanța față de magazin, așa că mi-am luat ființa și am purces la drum.

Am traversat doi kilometri de parcare, am fentat vreo trei bălți și am ajuns într-un final la pomul lăudat. Ăsta, pardon, magazinu vieții. Acu, probabil că v-ați gândi că într-o seară de decembrie, cu câteva zile rămase până la Crăciun, lumea e năvălită puhoi prin supermarketuri și altele asemenea, nu la magazinul de animale. Dar v-ați înșela amarnic. Pentru că, la fel ca în restul orașului, și acolo era călcare în picioare.

Diverși cetățeni, care mai de care mai la patru ace, la costume și paltoane, dame gătite și tencuite cum se cuvine, copii îmbrăcați în hăinuțele ăle bune, de ieșit în oraș, chirăind printre adulți plictisiți, dar măcar îmbrăcați frumos. Și io. Ca nuca-n perete. Ca curca la bal. Printre toți ăia, împopoțonați și parfumați și dichisiți.

Caut din ochi unul dintre băieții care se ocupă de raionul de pești. Ioc. Ziceai că îi înghițise pământul pe toți. Mă mai învârt oleacă p-acolo, dau de o duduie îmbrăcată în tricou cu emblema magazinului. O făptură mică și delicată, la vo patruj de kile, așa, un metru ș-un zâmbet înălțime, toată un zâmbet și o amabilitate, cu o voce din aia de șoricel, machiată delicat, cu unghiuțe impecabile. O rog să-mi indice locul în care aș putea găsi un coleg priceput la pești. Bănene, și unde nu se ridică asta mica odată pe vârfurile piciorușelor ei mărimea 32 și nu răcnește cât o țineau bojocii, pe-un ton care ar fi făcut invidios orice maistru de șantier: „Alineeeeeeeeeeeeeeeee! Treci mă, aici, că are doamna nevoie de ajutor!” Jur că au vibrat acvariile cu tot cu peștii din ele când a strigat asta. Singura ființă așa mică și care poate face zgomot atât de disproporționat de mare cu făptura lui pe care am mai întâlnit-o eu e fi-miu.

Dar, ce să vezi, strigătul de amazoană al domnișoarei a funcționat, că, din pământ, din piatră seacă, a apărut Alin. L-am văzut că se uită oleacă chiorâș la imaginea generală reprezentată de ființa mea, dar, cu profesionalism absolut, m-a întrebat care-i baiul, i-am explicat, mi-a dat leacul, mi-a zis ce și cum să facem, am plecat să plătesc.

Ajung la casă. În fața mea, o damă bine, frumos înțolită, însoțită de un domn la fel de bine, aveau în coș vreo 7568 de conserve și pliculețe și crănțănele și alte alea pentru pisici. D-alea scumpele, da? Nu Kitiket și Uiscas și mizerii d-astea de duzină. D-alea bunele, de scria cu Gurme și Delicat și așa pă ele. Dau să mă pun în urma dânșilor la coadă, cu umilul meu pachețel de medicamente pentru pești. Băi și nu știu cum fac, cum dreg, dar reușesc cumva să ating unul din omniprezentele rafturi de lângă casă, pe care tronau frumos nenumărate cutii și cutiuțe cu recompense pentru căței, pisici, peruși, țestoase și dracu mai știe ce lighioane, care, după contactul cu delicata mea persoană, s-au împrăștiat cam în toate cele patru mări și patru zări, însoțite, evident, de tot zgomotul aferent.

Normal, tot magazinul încremenește o secundă, toate privirile se îndreaptă spre mine, încremenesc și eu preț de o clipă, după care îmi revin și mă apuc să adun toate goangele de pe jos. Mai apar din neant vreo doi cetățeni angajați ai magazinului, îmi cer scuze, ei îmi explică amabili că e în regulă, să mă duc să plătesc, se ocupă ei de strâns.

Doamna și domnul cei distinși, aflați în fața mea la coadă se uită unul la altul, se uită apoi cu milă vădită la mine, așa, cam cum te uiți la unul d-ăla evident sărăcuț cu duhul, după care mă invită în fața lor, că ei au multe cumpărături și eu numai un singur produs.

Cu ultima fărâmă de demnitate rămasă le mulțumesc, scot telefonul din buzunarul trelingului, plătesc leacul peștilor și mă îndrept în viteză spre ușă, rugându-mă în sinea mea să nu mai provoc vreun dezastru până ajung înapoi acasă.

Cam atât de la mine pe anul ăsta, să ne regăsim cu toții sănătoși și voioși la anu’, tot acilea, pe tarlaua lui Miai!