Mi s-a acrit de atâta pozitivism și falsă fericire

Și eu mă declar vegan de pixeli. Dar n-a fost o alegere, pur și simplu mi s-a întâmplat. Lucrez de acasă, sunt în ședințe toată ziua și nu pot ține tv-ul deschis. Am un stick android înfipt în el și când îl deschid seara are direct ultima sursa, HDMI, cu Netflix-ul acolo. Știrile și can can-ul mă lovesc oricum de peste tot, oricât aș forța dictatura în aplicațiile mele de social media și nu mi-e dor de ele.
Să nu fiu la curent cu programul TV durează de niște ani deja și nu pot spune că mă deranjează.
Îmi place rutina asta care a apărut în viața mea. De-aia empatizez cu veganii de pixeli. Cel puțin cu o parte din ei 🫣

Aici ar putea fi o poză/un gif cu un buchet cu flori, o cafea aburindă, o pisicuță/un cățeluş care bate din palme, un ursuleț care imbrațişează o inimioară, un unicorn, un soare strălucitor care zambeşte. De fapt, nu ar putea fi, chiar sunt, eu le și văd! Pe toate deodată. Huoo!

clasa noastra nu este cea mai buna in sensul ca este conflictuala. i-am explicat frumos la copil ca este o buna pregatire pentru ce urmeaza mai departe, ca trebuie sa se descurce si cu acel gen de copii, sa ii ignore daca nu ii plac, sa le dea la gioale daca o sacaie, dar ea trebuie sa invete chiar si in aceste conditii si sa isi vada de activitatiile preferate.. sigur, nu ii face de kkt viata copilului dar nici sa il tii intr-un fals pozitivism nu este bine. termina scoala si apoi are surpriza vietii, cand ei de fapt trebuie sa fie pregatiti in scoala exact pentru asta.

Am zâmbit amar, IoanaM.
Stai să vezi cum va fi din clasa a cincea, când conflictele vor exploda între copii și tot ce îți rămâne de făcut este să speri că preadolescentul/preadolescenta din dotare nu va avea parte de conflicte în clasă, să te rogi seară de seară să îți ajungă întreg copilul acasă, să îi numeri vânătăile de pe corp și să constați că se înmulțesc de la o săptămână la alta („dar habar n-am de unde le am, zău, mami!”).
Pentru că te vei duce, de bună credință fiind (și mai ales naivă fiind), să ceri niste explicații dirigintelui clasei și vei primi niște răspunsuri care te vor dezarma total. Ți se va spune să îți înveți copilul să își accepte colegii așa cum sunt; să îl înveți să evite conflictele (de parcă nu asta faci), să îl înveți să tolereze derapajele colegilor de clasă. Dacă ridici consternată din umeri (situație absolut normală, dat fiind faptul că tocmai ți s-a dărâmat sistemul de valori și nu numai) și întrebi, ingenuă, „copilul meu trebuie să accepte ca normale comportamentele deviante, spuneți?”, se va trece la whatabout-isme (în cazul meu: „haideți să nu vorbim de aerele de superioritate ale fetei dvs, la primirea rezultatelor testelor de la matematică!”. Dacă mai faci și greșala nebună – „dar să vorbim, de ce nu?” – ți se va indica pe față, ca soluție, mutarea copilului la altă clasă/școală.).
Dacă tot nu vei ceda psihic, dacă vei rezista tentației de a te ridica și de a pleca din incinta școlii și mai ales dacă vei avea ieșirea neinspirată și deloc fericită de a spune că te opui funcției de „responsabil de rând” (funcție adusă la clasă fix de dirigintă, funcție ale cărei atribuții sunt, după cum urmează: vreme de o săptămână elevul responsabil de rând va face o listă zilnică în care îi va numi pe copiii de pe rândul său care fac gălăgie în timpul orelor/recreațiilor, va păstra curățenia pe rândul său și va verifica, după ore, dacă elevii de pe rândul său și-au uitat ceva în bănci); și dacă mai spui și că ai aflat de la copilul din dotare cam toate conflictele majore din clasă, la zi [că elevul X a făcut un filmuleț (în sala de clasă, filmuleț în care are un limbaj vulgar și pe care l-a postat pe tik tok), că elevul Y (care practică nuș ce fel de sport de contact în timpul lui liber) a năpădit cu pumnii pe elevul Z la îndemnul și susținerea morală a elevului X; că elevul X a molestat-o pe eleva A (cu pixul, și doar a mimat, dar orișicât), că elevii X, Y, Z, B, C, D, E deranjează în mod sistematic orele], ți -ai dat foc la valiză singură.
La școală, ca părinte, nu ai voie să nominalizezi copiii, nu ai voie să spui nimic (chiar dacă știi că se întâmplă nefăcute în colectivul în care este și copilul tău și chiar dacă ești motivat să spui tot ce știi, fiind la mijloc interesul și binele copiilor, până la urmă), nu ai voie să ceri rezolvări și soluții, nu ai voie să pui întrebări incomode,nu ai voie să nimic. Ai voie să respiri, ai voie să asculți, ai voie să stai cu ochii în podea, ai voie să pleci.
La școală, ca elev, trebuie să fii zen, ceva de genul: „awww, ia uite, X și Y se bat, ce colegi drăguți și empatici am și ce soare de toamnă frumos e pe cer!”, „awww, ia uite, m-am ferit la timp din calea sticlei aruncate de Y, ce frumos din partea lui că nu m-a nimerit, o să îl îmbrățișez pentru asta, chiar merită!”, „yeeeey, X a fost mutat lângă mine după ce a molestat-o pe A, dar nu mi-e teamă, nu e panică, eu îl accept așa cum este el, îl accept pentru că a găsit o nouă utilitate pixului (cine s-ar fi gândit la asta?), pentru că e toamnă și pentru că după toamnă vine iarna!”. Și aș putea continua vreo trei zile cu exemple, din păcate.
Mai bine te duci pe FB și te iei de unicornii unora și altora. De ce? Pentru că legislația în domeniu e plină și ea de zen, de stări de bine induse forțat, de tot ce nu-ți dorești ca părinte de copil bine crescut.
Decât să ai un copil ajuns în postura de victimă a unui conflict din sala de clasă și să aștepți o rezolvare din partea instituției de învățământ, mai bine îți împletești venele de la o mână în patru, în șase sau în opt și privești extaziată capodopera până leșini. E mult mai puțin dureros!
Legislația în domeniu își protejează „unicornii”, care unicorni devin aproape intangibili. Unicornii ei își primesc, cel mult, mustrări scrise (care mustrări scrise nu pot fi folosite pe post de hârtie igienică –
din motive de calitate a hârtiei, na…), ca să nu mai spun că părinții unicornilor se pot sesiza din oficiu și te trezești cu plângeri de discriminare (dooooh, atunci să te ții!).
PS: îmi cer scuze dacă am fost incoerentă pe alocuri, încă diger și caut soluții.