De ceva vreme încoace pe interneții urmașilor dacilor liberi și-a făcut apariția o specie care e mai agasantă decât foștii fumători, mai enervantă decât toți veganii și raw-veganii la un loc, mai epuizantă nervos decât toate mămicile de pe grupurile de mămiki.

Serios, știu c-am mai povestit pe subiect, dar de când cu pandemia asta lucurile parcă au luat-o razna de tot, pare să fie o adevărată molimă  de cetățence care s-au redescoperit pe ele însele, iar acum sunt într-o strânsă armonie cu starea de de bine. Și pentru că sunt atât de fericite, țin morțiș să-și urle fericirea cea închipuită cui are chef să le asculte, dar mai ales CUI NU ARE.

Măcar o dată pe zi dau peste câte una care a descoperit cum stă treaba asta cu fericirea infinită, fercire care care vine obligatoriu la pachet cu iubirea de sine. Dar partea proastă este că ține să anunțe asta cu surle și trâmbițe, pe toate zidurile. Moment în care organismul meu are una și aceeași reacție: mi se strepezesc pe loc dinții.

Doamnelor și domnișoarelor, permiteți-mi să vă spun că nu vă cred. Nu cred în fericirea voastră, nu halesc liniștea aia sufletească pe care o tot trâmbițați, n-aș paria una de-un leu pe sinele vostru redescoperit, și nici pe celelalte baliverne pe care le mai turnați voi acolo.

Și știți de ce nu vă cred? Pentru că, după umila mea părere, fericirea se trăiește, așa pur și simplu. Fericirea nu se urlă pe rețelele de socializare decât atunci când ai nevoie de validare.

”Oh, sunt fericită, m-am întors cu fața spre sinele meu și-am înțeles că fericirea vine din interior”. Moment în care apare armata de foci care tânjesc și ele la o așa veșnică fericire: ”Da, fată, ești fericită, se vede pe tine cât ești de fericită”.

Plm, așa o fi, s-o vedea, dar nu de la mine. De la mine se vede că în momentul în care ai nevoie să-ți valideze alții fericirea, există șanse extrem de mari ca în realitate lucrurile să nu fie chiar așa de roz. Prin urmare, de la mine se vede doar un om trist care tânjește după validare. Or până și un terapeut care și-a luat licența la fără frecvență îți va explica de la prima ședință că nevoia de validare externă și fericirea interioară sunt lejer incompatibile. Mai pe scurt spus, că și-așa ne-am lungit, vă mințiți singure. Uite de-aia nu vă cred.

Mno, cam asta am vrut să vă transmit, fericitelor, mai ales că suntem mai mulți cei care credem tot ce v-am povestit mai sus. Dar, na, la ce te-ai putea aștepta de la niște neanderthalieni, primitivi și neredescoperiți, convinși că iubirea de sine orbește sau te face să-ți crească păr în palmă?

Gata. Am vrut să scriu asta și s-o am aici, că dacă le-o spui lor în față, imediat ți-o trag peste bot de nu te vezi: “ești plin de venin, dragă, se vede că mai ai de lucrat cu tine”.