Articol scris de Iulia.

…

M-am gândit să vă povestesc astăzi una dintre aventurile pe care le-am avut în justiție, în luptă cu Mili…ăăă, pardon, Poliția Română. Că au fost două. Poate v-o povestesc odată și p-ailaltă.

E, era acu ceva ani. Într-o frumoasă zi de primăvară. Eram în timpul programului, fusesem plecată pe nu știu unde cu treabă. Cu mașina. Și mă întorceam la birou. Pentru cei care știu Brașovul, biroul era pe Kogălniceanu, colț cu strada Bihorului, parcă se cheamă. Pentru cei care nu știu despre ce vorbesc, bulevardul Kogălniceanu e ditamai ulița cu șase benzi, iar pe străduța respectivă se intră făcând dreapta din bulevard.

Mno, cum veneam eu așa, agale, să cotesc la dreapta de pe prima bandă, constat că nu prea am cum, deoarece fix pe colț, pe bulevard, era oprită pe avarii o mașină. Așa că m-am văzut nevoită să mă mut frumușel pe banda a doua ca să pot executa virajul la dreapta. Numai că, șoc și groază, fix pe când executam io acel viraj, madama din mașina oprită pe avarii a decis să plece frumușel de pe loc. Evident, fără să se asigure, că la ce să te mai și asiguri când ți-a luat mă-ta șosea?!?

La fel de evident, rezultatul a fost un frumos buf în portiera mea din dreapta. Madama se dă jos din mașină și începe să vocifereze că i-am lovit cotețul, că nu-s atentă pe unde merg. Acu, eu din fire oricum nu-s vreo sfântă și îmi sare țăndărica destul de ușurel, dar când mai și faci gura mare, după ce că e vina ta… să nu te aștepți la vreo politețe excesivă din partea mea… Cu toate astea, printr-o minune a universului, am reușit să mă abțin să proliferez la adresa madamei cuvinte ofensatoare. Deși îmi veneaaaa, ohooooo, nici nu vă puteți imagina ce-mi venea la gură…

Dar stați așa, că asta nu e tot. Pe lângă faptul că a fost o vacă nesimțită și cu gura mare, ghinionul a mai făcut și să o cunosc pe respectiva. Pentru că era mama unui fost coleg de-ai mei de liceu. Și era genul ăla de mamă pe care n-o suportă nimeni, nici măcar ăia care se prefac că o suportă. Era genul ăla de matracucă băgătoare în seamă și pupincuristă cu toți profii, care avea opinii și idei la ședințele cu părinții. Fac aici o scurtă paranteză, nu știu cum era la voi în timpul liceului, dar la noi, ședințele cu părinții de obicei se lăsau cu haos, pentru că diriginta noastră era nebună de legat, iar majoritatea părinților erau și mai nebuni ca ea și se apucau să facă niște miștorui d-alea crunte, de încheia aia de obicei ședințele plecând din clasă cu trântit de uși. Iar matracuca asta era aia care alerga după ea pe holuri și îi explica ce mare dreptate are și cum toți ceilalți sunt niște hahalere, dar ea o susține întru totul. Închidem paranteza.

Așa, deci o cunoșteam de muuuulți ani (fi-su mi-a fost coleg în clasele 1 – 12) și o nesufeream cam tot de atâția. Dar, pentru că mămica mea n-a crescut o sălbatică, m-am abținut eroic să o iau la unșpe metri acolo, în stradă. Am fost cât de politicoasă am putut și până la urmă am căzut de acord să facem amiabilă. Sau așa am crezut eu. A rămas să ne auzim la telefon a doua zi, că nu aveam nici una dintre noi formularul vieții și oricum era zi lucrătoare și eu trebuia să ajung înapoi la birou.

A doua zi, o sun. Nu-mi răspunde. Îmi zic în gând că na, o avea femeia treabă, dar m-o suna ea când o putea. Trece ziua, pe după amiază o mai sun o dată, tot nu răspunde. A doua zi, repet baletul. Nimic. Mă sună însă înapoi pe la 8 seara, să mă anunțe că ea s-a cam răzgândit și că ea o să se ducă totuși la poliție să declare accidentul. Și că n-am decât să fac același lucru sau nu, ei nici că-i pasă…

M-am urcat în mașină și mi-am trambalat la poliție, că ce rahat era să și fac? Mă duc acolea, dau de un milițian sictirit (deși cred că e un ușor pleonasm ăsta, că până acu n-am văzut vreunul care să fie plin de elan și voie bună…). Îi explic despre ce e vorba și că vreau să dau cu suptsemnata. Se scobește ăla prin niscai hârțoage, găsește declarația lu madama, îmi întinde și mie formularul, îmi ia actele să scrie ce dracu avea el de scris acolo. Mă apuc și eu să completez declarația vieții, relatez cu patos evenimentele, fac niște desene de s-ar fi înverzit Picasso de invidie dacă le-ar fi văzut, toate bune și frumoase.

Și când mă duc să-i predau foaia atât de artistic completată, îmi înmânează solemn… un proces verbal și o dovadă de circulație. Ce alea, mă? Ce-i cu astea?!? Moment în care îmi explică cu același sictir incomensurabil că îmi ia permisul, pentru că au trecut mai mult de 24 de ore de la accident și io nu am declarat, așa e legea, mulțumesc, papapa.

Băi, să-mi cadă fața și să leșin acolea, pă loc. Cum, nene, să-mi iei permisu, în condițiile în care nici măcar n-a fost vina mea accidentul? „N-o fi fost, zice el, da n-aț venit în dooșpatru dă ore să declarați, aialaltă parte s-a prezentat, deci vă iau permisu, mulțumesc, seară bună!”

Am plecat de acolo cu coada-ntre picioare, am pus mâna pe telefon s-o sun pe vacă. Îmi răspunde ș-o întreb de ce m*^$%ii mamii ei n-a zis că „o să se ducă la poliție”, când ea de fapt FUSESE deja la poliție?!? Mi-a zis că mna, atunci a avut ea timp și cu asta, basta. Și mi-a închis telefonul în nas.

Acu, ce te faci, Marghioalo? Că fără permis e cam nasol, eu având nevoie destul de mare de mașină, că aveam de bântuit de colo-colo, plus că mi se ridica tensiunea numai când mă gândeam… Adică ok, înțeleg să predau permisu când am făcut o nefăcută și tre să îmi ispășesc pedeapsa. Da să îmi iei permisu din cauza unei vaci mincinoase?!?

Norocul vieții mele e că, așa cum cred că v-am mai spus, mama mămicuța mea e avocat. Așa că a doua zi s-a executat frumos o acțiune în instanță, întru contestarea sancțiunii. Mi-am recuperat permisul pe perioada derulării procesului, urmând să parcurgem războiul pe căi legale. Dar pentru că justiția din România, așa cum o cunoaștem și o iubim cu toții, este ea așa cum e, nu vă imaginați că treaba asta cu procesul a mers așa, țac-pac. Sufletu! După depunerea acțiunii, primul termen cred că a fost la vreo 3-4 luni, cel puțin. Și s-a derulat rapid: se amână, ne vedem data viitoare. Chestia asta s-a repetat de mai multe ori, nu mai știu exact cât a durat tot baletul, dar cert este că se făcuse cred aproape un an de zile de la incident.

Apoi, vine la un moment dat un termen fix în vinerea mare dinainte de Paște. Se duce mama în instanță și, de data asta, solicită chiar ea o amânare, că „onorată instanță, este totuși vinerea mare, mă gândesc că ați dori și dumneavoastră să mergeți să vă vedeți de treburi, în loc să stați aici cu o speță de o asemenea însemnătate minoră…” – la corazon, așa, că onorata instanță erea și ea femeie și s-a gândit maică-mea că o fi avut și aia de frământat v-un cozonac și de vopsit v-un ou. Plus că n-avea chef de nici o culoare ca, în cazul în care doamne fere pierdea procesul, să rămân fără permis taman de Paște, că mai avea nevoie să mă mai trimită pe ici-pe colo, la câte o cumpărătură, o treabă, o ceva.

Ne amânăm, deci, pentru a tzșpea oară. Și se ajunge, în sfârșit, la un termen la care urma să se întâmple ceva. Altceva decât o nouă amânare, adică. Respectiv audierea martorilor. Pen’că să vedeți: matracuca a declarat că ea staționase la colț de stradă ca vaca pe tăpșan din motive de samaritenism (oare e un cuvânt ăsta?) nețărmurit. Și anume, pentru că venea de nush unde (de la șeful ei, Scaraoțchi, probabil) și luase în mașină… țineți-vă bine de cafele… o măicuță! Care trebuia, vezi doamne, să ajungă la gară în Brașov și fix acolea, la colț de bulevard, solicitase să fie lăsată să se deie jos din mașină. Așa că buna noastră samariteană s-a conformat cerinței trimisei lu Bărbosu pe pământ, a oprit mașina ș-a lăsat-o să coboare. Moment în care, nebuna de mine, luând practic virajul cu frâna de mână, i-am trosnit distinsul coteț.

Booooon. Poi dacă așa stă situația, să chemăm preacuvioasa măicuță să dea declarație în instanță. Zis, făcut. Ajunși în acest punct al istoriei noastre, trebuie să vă mai spun câte ceva despre mama, ca să aveți parte de un tablou cât mai complet. În primul rând, mama e o doamnă până-n vârful unghiilor. Mama nu înjură și nu se poartă urât cu nimeni. Dar, în același timp, mama poate să te facă albie de porci cu zâmbetul pe buze, fără să îți spună vreo clipă pe față că ești un bou. De asemenea, mama la rândul ei n-o suporta pe pupincurista asta de nici o culoare și mai avusese cu ea câteva clinciuri pe vremea când fi-su și cu mine frecventam aceeași instituție de învățământ.

Așa că probabil vă dați seama că i-a făcut o deosebită plăcere ceea ce a urmat. Respectiv, audierea martorului „măicuța”. Vaca cu cabină era și ea în sală. Și începe distinsa mea mămică să o ia la întrebări pe „sora”. Că uitai să vă spui, nu era călugăriță ortodoxă, era ceva altă versiune, din trupa ălora cu haine albe și batic albastru (gen maica Tereza, dacă nu mă înșel). Mă rog, n-are a face. Începe maică-mea așadar să pună întrebări: de unde a luat-o aia, dacă se cunosc, unde a dus-o, versiunea ei despre accident și așa mai departe.

Și începe măicuța să zică: că ea făcea stopu pe nush ce drum, a oprit asta și i-a zis c-o ia. Nu, nu se cunoșteau, nu s-au mai văzut de atunci. Deși, din declarația vacii se cam înțelegea altceva, și anume că s-ar fi cunoscut. Mai că ai fi putut fi tentat să crezi că erau pretene la cataramă. Dar nu. Iar asta (de măicuță zic), a rugat-o frumos pe vacă să o lase la intrarea în Brașov, că de acolo se descurcă. Da buna samariteană nu și nu, că o duce ea pân la gară, păi ce mama lu proces verbal, ori facem fapte bune, ori nu mai facem… Numa că, aparent, undeva pe traseul dintre intrarea în Brașov și gară, s-a cam răzgândit, că și-a amintit că mai are și alte trebi decât să căruțe măicuțe de colo-colo, așa că a decis brusc și dintr-o dată s-o lase pe femeie acolea, la colțul buclucaș, că era oricum suficient de aproape de gară.

Așa că măicuța s-a dat jos și și-a văzut de drum. Și acu vine beleaua – că femeia a declarat cu maximă seninătate că ea habar nu are ce s-a întâmplat după ce s-a dat ea jos din mașină, că ea și-a căutat de drum (practic, în direcția opusă, că gara într-acolo era). Și nu, în ciuda celor declarate de madam Japițescu, ea nu văzuse accidentul și n-avea ce să declare pe tema asta. Rumoare în sală, vaca cu cabină protestează, că banubanu, SIIIIIGUR a văzut ceva, sau măcar a auzit, că doar a fost ditamai trosneala, nu se poate așa ceva! Onor instanța se cam irită de întrerupere și îi cere politicos să se abțină, maică-mea se pitește în dosul dosarului și se abține cu greu să nu râdă, măicuța se uită nedumerită, că ea nu prea pricepea, săraca, ce se întâmpla acolo de fapt.

Așa că mama trage aer în piept, înăbușindu-și râsul și încheie conchizând că solicită a se anula procesul verbal, a mi se reda dreptul deplin de a circula pe drumurile publice și a se plăti cheltuielile de judecată de către matracuca care a pierdut vremea onoratei instanțe cu așa prostie monumentală.

La ieșirea din sală, o interpelează aia pe maică-mea și îi zice cu năduf: „Păi da, cu așa mamă, ce puteam să mă aștept de la fiica dumneavoastră?!?!” și pleacă bombănind. La care mama strigă după ea: „Și mie mi-a făcut plăcere să vă revăd! A fost ca pe vremuri, la ședințele cu părinții… nici acolo nu vă dădea nimeni dreptate vreodată!”.

sursa foto: freepik.com