Zilele trecute le-am făcut fetelor analizele anuale. Știți voi, verificare și revizie generală, ca să fim siguri că are cine să ne dea blestematul ăla de pahar cu apă la bătrânețe.

Toate bune și frumoase, lucrurile au mers lin până am ajuns la recoltarea probelor pentru copro. Mă uitam la fashionistă cum se plimbă după ele cu recipientul ăla special, prevăzut până și cu o mică linguriță (mă rog, cred că e o spatulă), și mă amuzam teribil asistând cum se chinuie să… ăăă… recolteze minimum necesar de substanță. După care mi-am adus aminte cum am dat eu piept pentru prima oară, în viața mea de adult, cu analizele pentru coprocultură.

Trecusem interviul pentru angajare la Pizza Hut (am mai povestit pe aici că ăsta a fost primul meu job) și m-au trimis oamenii ăia să-mi fac o serie de analize în urma cărora să reiasă că pot avea un job care presupune multă interacțiune cu alți oameni. Prin urmare, m-au trimis pe la tot felul de clinici unde am fost scanat din cap până în picioare.

Eram cu listuța pe care mi-o dăduseră în mână și timp de vreo trei zile am alergat bifând pe rând tot ce-mi ceruseră oamenii. Până la urmă, am ajuns și la ultimul punct de pe listă: analize urină și coprocultură.

Cu urina era ușor, găseam eu măcar o sticlă de lapte prin casă sau ceva cu gură largă (wink-wink), dar cum rezolvam cu recoltarea pentru copro?

Știți, vorbim totuși de anul 1994, nu era belșugul de astăzi, nu găseai farmacii la orice colț de stradă și când găseai, nu aveau la vânzare recipiente speciale pentru copro cum au azi. Pe vremea aia, lumea se mai ducea încă la doctor cu, mă scuzați de expresie, căcatul la borcănel.

Ceea ce urma să execut și eu, doar că problemele erau un pic mai mari de atât. Ok, borcan aveam, că-mi trimiteau ai mei mâncare de la Vâlcea, spălam bine unul în care fusese zacuscă și aia era. Daaar, iar asta era întrebarea care-mi chinuia mintea, cum reușeam eu să mut materialul pentru analize din intestinul meu gros în fostul borcan de zacuscă?

Iar partea cea mai nasoală este că nici nu aveam timp de mai multe încercări, a doua zi dimineață aveam programare la clinică. Deci trebuia să fie punct ochit punct lovit pentru că… hmmm… orice „ratare” ar fi însemnat o amânare cu 24 de ore. Dacă înțelegeți ce vreau să zic.

Dar, pentru că victoria aparține celor puternici, celor care îndrăznesc, până la urmă ideea salvatoare n-a întârziat să apară. Am întins un ziar pe jos și am început să efectuez… ăăă… operațiunea direct pe el.

De-a lungul acestei vieți am avut multe momente în care m-am simțit ridicol sau penibil, sau ambele la un loc, dar puține dintre aceste momente au reușit să treacă în intensitate ce-am simțit atunci, în clipele alea, deși eram singur singurel în garsoniera de la capătul Bercenilor. Practic, am murit de jenă și de propria-mi rușine, m-am simțit ca ultimul neanderthalian, coborât atunci din copac. Cred că dacă vedea cineva ce fac, aș fi murit pe loc.

Mă rog, până la urmă am reușit. Am „depus” și „recoltat” de pe ziar cantitatea necesară, am pus-o în fostul borcan de zacuscă pe care l-am închis cât am putut eu de bine, și aia a fost. A doua zi dimineață, cu borcanul într-o pungă de-aia de plastic, am luat-o la picior spre clinică.

Dar, cum clinica era taman în partea cealaltă a orașului, am fost nevoit să mă urc în autobuz. Iar în autobuz nu mă puteam gândi decât la un singur lucru: „am un căcat în plasă, oameni buni, am un căcat în sacoșă”. Eram absolut convins că oricum toată lumea știe ce duc eu în nenorocita aia de pungă, li se citea în ochi.

Apogeul, însă, a fost atins abia la clinică. Acolo, pe hol, la intrare, în timp ce așteptam să intru și scap odată de prețioasa încărcătură, am cunoscut o tipă. Nu, de fapt, n-am cunoscut nicio tipă. Voiam să zic că era o tipă care aștepta și ea să intre. O fată extrem de frumoasă, avea așa un păr blond ca mierea și niște ochi pe lângă care smaraldele erau pietre de râu. Da, da, evident c-am văzut toate astea. Faptul că stăteam lângă ea, cu un borcan cu căcat în plasă, nu mă făcea și orb.

Există vreo două locuri sau conjuncturi unde e cel mai simplu să intri în vorbă cu reprezentantele delicate ale sexului frumos: la nuntă și la coadă. Iar așteptatul la doctor se pune ca coadă. În mod normal, în circumstanțe obișnuite, la o coadă la pâine de exemplu, aș fi intrat în vorbă cu fata aia în secunda doi, aruncam o dumă, o întrebam dacă a durut când a picat din cer, mă rog, înțelegeți voi, făceam io ceva în sensul ăsta. După care, până să se dumirească ce-a lovit-o, partida ar fi fost deja câștigată (da, știu, sunt un modest).

Dar cum să intri în vorbă cu îngerul ăla de fată CÂND TU ȘTII CĂ AI UN BORCAN CU CĂCAT ÎN PLASĂ? Nu ai cum, efectiv, nu ai cum. Nu poți să te desfășori, nu poți să fii șmecher, pe fază și inspirat, când în capul tău e că la un moment dat o să înceapă să se audă o voce care strigă: „nu-l asculta, omul ăsta are un căcat în sacoșă”. Dacă nu cumva deja ȘTIA ce secrete ascunde plasa mea de plastic.

Așa c-am preferat să ignor îngerul cel blond, să aștept să intru și să se termine odată coșmarul. Dar nu, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Știți ce s-a întâmplat? Știți? Nu, evident că nu știți, că n-aveți de unde, dar vă spun eu acum. A venit îngerul ce blond la mine, aia s-a întâmplat. A venit și mi-a spus simplu:

– Salut, eu sunt Diana.

– Salut, eu sunt băiatul cu căcatul la borcan.

Evident, n-am răspuns asta. Am bălmăjit ceva, mi-am spus și numele, dar tot ce-mi doream era să mă lase în pace. Să NE lase naibii în pace, pe mine și pe blestematul meu de borcan. Probabil că se citeau pe fața mea toate astea, că biata fată n-a mai insistat și m-a lăsat în boii mei.

Am stat multă vreme acolo pe banca aia de lemn, lumea intra și ieșea, nu vreți sa vă imaginați cam ce haos era în clinici și spitale în glorioșii ani ’90, deși cred că vă puteți da seama. Până la urmă, spre după-amiază, am mai rămas acolo pe băncuță doar noi doi, eu și Diana.

Așteptam să vedem care dintre noi o să intre primul, când, ușa aia la care așteptam s-a deschis brusc și-a ieșit o asistentă mustăcioasă. S-a uitat încruntat la amândoi și-a întrebat scurt, răgușit:

– Pentru copro?

– Da, am îngăimat eu.

– Da, a dat din cap și îngerul blond.

– Dați-le la mine!

Și-a întins ambele mâini spre noi, cu palmele în sus.

Atunci, s-a întâmplat magia, prieteni. Diana a deschis ghiozdănelul elegant care stătea lângă ea pe băncuță, a băgat o mână înăuntru și când a scos-o ce credeți că ținea în ea? Da, exact, îngerul blond ținea în mâna ei diafană un mic borcănel de iaurt, plin pe jumătate cu căcat. N-o să uit niciodată că în loc de capac avea o bucată de ziar legată cu sfoară. Oare era din ziarul pe care și-l întinsese pe jos, în baie?

Apoi asistenta a lipit pe borcanele noastre câte o bucată de leucoplast pe care ne-a scris numele și-a mai cuvântat o dată, răgușit, înainte să dispară după ușa aia:

– Veniți poimâine după rezultate.

M-am uitat la Diana care, dintr-o dată, fusese retrogradată de pe piedestalul de înger la statutul de simplu muritor de rând:

– Tot pentru angajare?

– Nu, pentru emigrare în Spania.

După care, am mers la o pizza.

Analizele mi-au ieșit foarte bune.