Mă gândeam să vă povestesc cum am luat astăzi fetele de la școală și le-am cărat eu ghiozdanele. De obicei nu fac asta, că nici mie nu mi-a cărat nimeni ghiozdanul când eram la școală, dar azi m-am simțit în dispoziție mărinimoasă și-am zis, hai, fie, dați-le să le duc eu. Dar doar azi, că plouă.

De-aia mă gândeam să vă povestesc cum am ajuns acasă aproape cocoșat de la cele aproape doișpe kile de ghiozdan în viu. Nu glumesc, le-am pus direct pe cântar când am intrat în casă, unul avea 5,97 kg, iar celălalt 5.78 kg.

Da, mă gândeam să vă povestesc cum, în secolul internetului, în era în care poți să pui în cloud tot ce vrei și ce nu vrei, în anii în care cu un laptop poți avea acces cam la tot ce-a gândit omenirea de când există ea, copiii noștri cară în fiecare zi ghiozdane care cântăresc cât un sfert din greutatea lor. Nu, nu exagerez, fetele au în jur de 27 kg, deci vorbim despre aproape un sfert din greutatea lor.

De ce se întâmplă asta? Păi doar nu vreți sa digitalizeze ăștia învățământul. Ce s-ar mai alege de țara asta dacă am crește niște generații care să nu știe cât de important e să cari hârtii dintr-un loc în altul? Cui ar mai rămâne moștenire dosarele cu șină dacă îi învățăm p-ăștia micii că lucrurile se pot rezolva și simplu? Și, cel mai important, de pe ce or să mai tocească ei nenorocitele alea de comentarii literare? De pe tablete sau kindle-uri? Duamne apără și păzește de asemenea blasfemie!

Asta aș fi vrut să va povestesc, dar mi s-a făcut lehamite și nu vă mai zic nimic.