Printre cadourile de Crăciun pe care le-am primit de la mini-fashoniste se afla o bucată de carton mică, dreptunghiulară, care are desenat pe ea un buton pe care scrie „pause”.

– Ce-i asta?, am întrebat nedumerit.

– Telecomandă să ne oprești din vorbit.

– Hă?

– Păi nu vă plângeți voi că vorbim prea mult? Când vreți să ne opriți, apăsați pe „pause” și suntem obligate să tăcem. Mai putem vorbi doar când apăsați din nou.

Da, poate credeți că e de glumă, dar două fetițe de aproape unșpe ani pot produce într-o zi o cantitate de cuvinte cât Solenoidul lui Cărtărescu. Fiecare.

Am râs și-am pus „telecomanda” deoparte, de fapt, am și uitat de ea. Eu, dar nu și distinsa lor mamă.

Acum vreo jumătate de oră, cu creierii puși pe bigudiuri de la vorbăria care se scurgea de nestăvilit dinspre cele două fotolii pe care sunt așezate stăpânele cuvintelor din această casă, o văd pe Mara cum începe să caute disperată ceva într-un coș de răchită în care ținem mărunțușuri.

După câteva secunde de căutare asiduă, se luminează la față:

– Am găsit-o.

Și le arată fetelor telecomanda.

Apoi, cu un zâmbet malefic, o îndreaptă către ele și face „click” în dreptul fiecăreia

Pe loc, s-a așternut liniștea. Dar cel mai tare este ca de atunci a trecut jumătate de oră și în continuare niciuna n-a scos vreun cuvânt.

Prieteni, primisem cel mai prețios cadou din această viață și nu știam.

(03.01.2022)