De doi ani de zile mă chinuiesc. Am încercat cu absolut tot ce era carte pentru copii, dar carte pe rit d-ăsta nou. Că nu știu dacă știți, dar cărțile pentru copiii de azi sunt cu totul altfel față de cele pentru copiii de acu’ 40 de ani. Nimic. Indiferent de subiect sau de autor, rezultatul era întotdeauna același: dacă nu le făceam program zilnic de citit, „uitau” de fiecare dată.

Până la urmă, am crezut că dau lovitura cu „Jurnalul unui puști” sau cu „Pisicile Războinice”. Ți-ai găsit, nada, tot cu porția citeau, tot după ce venea întrebarea nemiloasă: „ați citit azi?”. Întrebare după care de fiecare fucking dată se auzeau oftaturi deznădăjduite de la ele din cameră.

Daaar, săptămâna trecută au fost fetele la bunic-su unde au găsit colecția Jules Verne, aia cu coperți crem cartonate, unele dintre ele ieșite din tipar înainte să mă nasc eu. Și-au cărat cel puțin jumătate dintre ele la București, dar am fost circumspect, foarte circumspect. Nu de alta, dar mai văzusem de cel puțin cinșpe ori cum entuziasmul legat de vreo carte le dispare, ca prin farmec, de la librărie până acasă.

Totul a durat până azi, până acum jumătate de oră când am intrat în camera fetelor și-am găsit-o pe Ioana citind „Insula Misterioasă”. FARĂ S-O TRIMITĂ NIMENI LA CITIT. Am crezut că am halucinații, așa c-am întrebat timid, sperând să nu mă trezesc din frumosul vis:

– Ce faci aici?

Mi-a aruncat o privire sictirită:

– Citesc, nu vezi?

Am vrut s-o mai întreb dacă e bine, dacă a pățit ceva, dacă am cu ce s-o ajut, dar m-am gândit că-mi forțez prea tare norocul și-am ieșit în vârful picioarelor.

Să mă ciupească cineva, că încă mai cred că visez.

(15 noiembrie 2021)