Visul meu, nemărturisit până acum, este să nu mai trebuiască să fac treabă în casă. Sau, mă rog, să fac, dar dacă e posibil cu cât mai puțin efort fizic. Știți, dacă aveați impresia că procrastinarea e ușor de întreținut, vă înșelați amarnic, să fii leneș este unul dintre cele mai grele lucruri din lume.

Prin urmare, fac tot ce este omenește posibil ca într-o zi să-mi văd acest vis realizat. Să stau pe canapea și în jurul meu să se întâmple, la doar o apăsare de buton, toate chestiile pe care le fac oamenii pe la ei pe-acasă.

Cam aceasta ar fi una dintre explicațiile pentru care, la această oră, pot pune pe masă, un meniu elaborat cu trei feluri de mâncare, desert și băuturi, pentru minimum 12 persoane, fără să dau drumul la aragaz. Și vorbesc cât se poate de serios, până zilele trecute când m-am băgat la o carbonara vero, ultima oară pornisem aragazul acum vreo lună și jumătate când am avut mare poftă de ouă ochiuri. P-astea încă nu le pot face pe la diversele device-uri de bucătăreală pe care le avem în casă.

De fapt, mint, le-aș putea prepara într-un fel sau altul, dar încă nu s-a inventat device-ul care să știe să facă un ou ochi perfect, cu gălbenușul moale, cleios, și cu albușul ușor rumenit pe margine. Dar până la urmă o să găsesc io soluția și pentru asta.

Revenind, ca să vedeți că nu glumesc, o să vă povestesc că de când m-am întors din Olanda, am rămas setat pe ideea că se apropie ziua de naștere a fashinonistei și musai trebuie să-i fac o supriză. Dar nu orice fel de surpriză, să fie una care s-o dea pe spate (și la propriu si la figurat 😜): să pregătesc eu masa pentru ziua ei, dar fără să se prindă că fac asta.

Chestie care, cel puțin la nivel teoretic, era foarte realizabilă pentru că distinsa trebuia să ajungă câteva ore la birou exact de ziua ei. Prin urmare, joi dimineață (adică ieri), m-am prefăcut că dorm, după care, imediat cum a plecat de acasă, am sărit din pat cu gândul să mă pun voinicește pe treabă.

Eram hotărât să fac iureș, să dau drumul la grill și la toți roboții ăia care formează invincibila armada de la mine din bucătărie, dar exact când să mă apuc de treabă, s-a întâmplat un fenomen foarte ciudat: m-a luat din nou lenea. E drept, s-au bătut nițel binele cu răul în mine, dar până la urmă, ca întotdeauna, binele a învins: ia că mă rezum io la ce mă pricep. Și uite așa, în loc de toți roboții ăia, am dat drumul unui singur roboțel, dar era ăl mai roboțel dintre toți, știam foarte bine ce-i poate pielea. Așa c-a pregătit fratele vostru tot ceea ce puteți admira cu toții în pozele de mai jos. El cu mânuțele lui, ajutat doar de cetățeanul robot care poartă atât de puțin prozaicul nume de KENWOOD Chef KVC3110S.

Avem așa:

👉 Quiche cu brânză și bacon. Succes absolut, fenomenal si planetar. Mi-a ieșit un aluat de tartă franțuzească fraged și crocant pe care aș fi putut să-l umplu și cu măcriș sau ienupăr expandat, că tot s-ar fi bătut turcii la gura fetelor. Să trăiască motorul de 1000 W și vasul de 4,6 l din oțel inoxidabil, ale lui Chef Kenwood, că fără ele nu reușeam aluatul ăla nici dacă mă puneam în cap.

👉 O modestă tartă de sezon, cu caise. Aici, deși aluatul tot fraged și crocant mi-a ieșit, se pare c-am fost TOTAL neinspirat cu caisele astea, în sensul că nu s-a dat nimeni în vânt după ele. La dulciuri și prăjituri mini-fasionistele funcționează ca cele mai performante testere. Dacă doar gustă, după care nu se mai ating de desertul respectiv, ori n-ai făcut ceva bine, ori ceva nu le place. De data asta au fost caisele, cică sunt „prea acrișoare”. Aia e, data viitoare o fac ori cu fructe de pădure, ori cu ciocolată. Mă mai gândesc.

👉 Smoothie cu banane și fructe de pădure. Nu vă îngrijorați, eu nu pun gura pe așa ceva, dar, din motive care vor rămâne un mister, fetelor mele le place să bea chestii din astea dubioase. Dacă vă spun că-și mai pun și quinoa peste… Vă spun drept, p-ăsta nu m-aș mai fi apucat să-l fac, dar dacă tot are Kenwood-ul blender de sticlă, iar din congelator cădeau fructele de pădure peste mine, am zis că de ce nu.

👉 Și o pâine cu semințe (de floare și de dovleac). Și p-asta am făcut-o pe principiul „pentru c-am putut”. Chef Kenwood are un cârlig special pentru aluatul de pâine. Prin urmare, nu trebuie să faci aproape nimic. Te uiți la el cum frământă aluatul, când e gata o muți la cuptor și asta a fost tot. Nu vă puteți imagina cât de mișto mirosea a pâine caldă în toată casa. De-aia nici n-am apucat să-i fac măcar o poză cât era întreagă, c-au apărut cele două termite mici și s-au înfipt rapid în pâinea mea. N-am putut sa le zic nimic, să ridice mâna ăla dintre voi care poate rezista să nu rupă colțul unei pâini calde.

Mno, cam asta am reușit să pregătim eu și Chef Kenwood, mânca-i-aș motorașul lui de băiat harnic.

Ah, să nu uit, singura problemă a fost că, din motive independente de voința mea, pe când eram în mijlocul operațiunilor, desfășurat cu arme și bagaje prin toată bucătăria, s-a întors fashionista acasă. A plecat mai devreme de la birou și și-a zis că ce rost are să mă mai anunțe. Ar fi trebuit să-i vedeți fața când m-a găsit robotind ca o gospodină.

Oricum, deși nu mi-a ieșit surpriza până la capăt, n-am observat să se plângă cineva din casă de gustul mâncării. Se pare că mă pricep sau ceva. 😀