Pe vremea când capitala încă se mai refăcea după vizitele prietenoase ale minerilor, am locuit o vreme într-un cămin studențesc de fete. Se numea „Occidentului” și lumea spunea despre el c-a fost cândva spital de nebuni, după care bordel, iar acum e și una și alta. Ce-i drept, după câteva luni de stat acolo, n-am mai avut cum să-i contrazic.

Căminul era o construcție veche și aproape dărăpănată, dar marele lui avantaj era că se afla în plin centrul Bucureștiului, la doi pași de școală, de puteai să mergi pe jos la cursuri. Ăhăhăhă, ce mi-a plăcut gluma asta cu școala. Avantajele lui erau unul singur: era plin de tipe, toate studente la ASE, iar bila era încă la locul ei, nemișcată. Cum, de altfel, cred că mai e și acum (dacă nu știți bancul cu bila de pe ASE, nu știu ce căutați pe aici).

Nu eram singurul băiat din cămin, că mai erau din ăștia ca mine care agățau câte o studentă și se mutau acolo, na, erau vremuri grele, bani puțini și chiriile în București mari. N-aș putea sa vă spun exact câți băieți eram cu totul, că numărul era foarte fluctuant, în funcție de cum evoluau „relațiile”, cert este că eu am prins o perioadă în care eram trei doar în camera în care stăteam eu. Cu alte cuvinte, locuiam șase suflete în cinșpe metri pătrați. De mi se strânge carnea pe mine doar când îmi amintesc în ce condiții stăteam acolo și cum gătea Betty, din Piatra Neamț, mazăre la reșou, în miezul verii. Se făceau 65 de grade în cameră, curgeau apele pe tine mai ceva decât la cea mai șmecheră saună.

Și nu mazărea și temperaturile ridicate erau cea mai mare problemă, ci că, după câte un episod din ăsta de saună (care erau destul de dese, să știți, cam o dată la două zile, că Betty și cu gagiul ei mâncau multă mazăre), nu aveai nici măcar unde să faci un duș.

Nu că n-ar fi existat dușuri în cămin. Erau, slavă Domnului, dușuri comune la fiecare etaj, doar cu apa caldă era o problemă. Gen, nu curgea decât la parter, că n-avea suficientă presiune să treacă de nivelul mării, și venea cam o dată la 4-5 zile. De obicei venea seara, iar când venea aflai si fără să vrei, că imediat de auzea un vuiet în tot căminul „a venit apa caldăăă”, după care auzeai lipăitul zecilor perechi de șlapi ale fetelor care se îndreptau spre singura sală de dușuri unde era presiune.

N-am zis întâmplător „sala”, pentru că exact asta era: o ditamai sala, cu dușuri la comun, fără despărțitoare, fără cabine, fără nimic, exact ca în filmele cu pușcăriași. Sper că va imaginați că în condițiile astea, nouă, băieților, ne venea rândul să intrăm abia după ce se spălau toate gagicile din cămin. Nu știu de ce, dar erau destul de reticente la ideea să facem duș odată cu ele.

Prin urmare, trebuia să așteptăm câteva ore bune până se spăla toată suflarea feminină din cămin (timp în care ne rugam fierbinte să nu se oprească apa caldă), după care una dintre fetele noastre ținea de șase ca să putem intra și noi să dăm jegul jos. Problema e că în două cazuri din trei n-apucam să intrăm. După câteva zeci de minute bune de așteptat, se auzea un oftat prelung și imediat începeau blestemele fetelor prinse cu balsamul in păr: se oprise apa caldă, deci iar ne spălam doar la subraț, în chiuvetă, așteptând să fim mai norocoși data viitoare.

A trebuit să vă explic contextul ca să înțelegeți la justa valoare cam ce-am simțit într-o zi banală de vară când am auzit două tipe din cămin vorbind și, din discuția lor, am tras concluzia stupefiantă c-ar fi apă caldă la dușuri. Da, da, apă caldă ziua, în amiaza mare, aproape ca-n țările civilizate.

Problema era că o nenorocire nu vine niciodată singură, în sensul că la ora aia eram singur-singurel, toți ceilalți cu care stăteam în cameră erau plecați pe câte undeva (Betty mai mult ca sigur că era la piață după mazăre), deci n-aveam pe cine să rog să-mi țină de șase la duș.

După câteva secunde de ezitare, mi-am zis „fuck it, nici nu mai țin minte când m-am spălat pe cap ultima oară” și-am luat-o la pas spre sala de dușuri. N-aveam de ales, dacă pe corp mă mai descurcam să mă spăl la chiuveta, părul meu creț și lung (da, da, știu, să nu vă aud) chiar avea nevoie de niște apă caldă și șampon ca de aer. Așa că mi-am băgat picioarele și m-am dus să văd care e treaba, poate aveam noroc.

Și-am avut. Când am ajuns acolo, sala era complet goală, prin urmare în trei secunde deja eram cu șamponul în păr savurând cea mai mare invenție a omenirii de la foc încoace, am numit aici apa caldă. Stăteam cu ochii închiși si cu jetul ala fierbinte curgându-mi în cap și viața era din nou frumoasă.

Nu știu cât am stat așa, dacă era după mine n-aș fi ieșit două zile de-acolo, cert este ca la un moment dat am deschis ochii, că nu reușeam să găsesc pe pipăite balsamul de păr (când io vă zic că aveam părul lung si creț, voi mă luați la mișto).

Well, când am deschis ochii, am constatat cu mare surprindere că nu mai eram singur în sală. Gen, la doi metri de mine se îmbăia de zor una dintre fetele din cămin. Acum mă credeți ca aveam părul lung si creț? Săraca fată a văzut o făptură slabă moartă (63 de kile în viu cântăream pe vremea aia) cu pletele-i curgând valuri și n-a mai stat pe gânduri, s-a băgat liniștită la duș.

Doar că explicația asta aveam s-o aflu eu câteva zeci de secunde mai încolo. Până atunci, m-am bucurat un pic de peisaj, după care, când am simțit și niscaiva mișcări de trupe în zona inghinală, mi-am zis că trebuie să fac ceva și că victoria aparține mereu celor curajoși. Așa că m-am sprijinit într-un umăr de perete și-am rostit cu cea mai voce de mascul feroce pe care o aveam în repertoriu:

– Să te ajut să te speli pe spate?

Se poate, nu sunt convins, dar există ceva șanse, să-mi fi estimat un pic prea optimist șansele la victorie. Nu de alta, dar, băbăieți, în viața mea n-am văzut o femeie dezvoltând o viteză atât de mare pe distanță scurtă și medie. Dar ce zic eu „o femeie”, în viața mea n-am văzut o ființă, om sau nu, care să dezvolte viteza aia.

A țâșnit de sub jetul de apă așa cum era, goală, pe jumătate săpunită și cu șampon pe cap, și-a dispărut din raza mea vizuală cât încă nu terminasem bine de vorbit. Au rămas in urma ei doar apa încă curgând și-un șlap care-i sărise din picior din cauza demarajului ăluia în forță. Și eu, desigur, trist și dezorientat că bunele mele intenții fuseseră interpretate atât de eronat. Ce naiba, știe toată lumea că nu te poți spăla singur între omoplați și între degetele mari de la picioare.

Treaba e că după „incident”, mă mai întâlneam din când în când cu ea pe holurile căminului. Îi zâmbeam sau îi făceam cu ochiul, dar niciodată nu mi-a dat senzația c-ar aprecia intenția mea de a socializa. Eram chiar surprins, după nivelul de intimitate la care ajunseserăm m-aș fi așteptat la mai multă deschidere din partea ei. Neah, n-aveai cu cine, o sălbatică, domnule.

sursa foto: freepik.com