Sunt cu mama în mașină, mergem spre rapel. Și avem ceva de mers, că trebuie să ajungem la mama naibii într-un sat aflat la 30 de kilometri de Târgu Jiu. Desigur, un sat aflat după Târgu Jiu, că doar nu era să fie înainte de Târgu Jiu. Mă rog, nu că m-aș plânge foarte tare, am prins o zi mișto, soarele e sus pă cer, păsărelele ciripește vesele, mașina înghite kilometri zglobie, mama scapă de covid, există și lucruri mai rele pe lumea asta.

Dăcăt că la un moment dat, pe o porțiune din aia numai cu curbe și cu linie continuă, am ajuns în spatele unei dube care de-abia se mișca. Și nici asta n-ar fi fost cel mai nasol lucru din lume, dar la un moment dat am început să mergem în pantă. Ei, abia de-aici duba a început să se miște cu viteza unui melc suferind de gută. Mă uitam la linia dublă continuă, mă uitam la cum îmi arată waze-ul că urmează numai curbe după curbe, și-mi veneau lacrimile singure în ochi la gândul că urmează să mai stau mult și bine în spatele ei.

Până la urmă, după mai bine de un sfert de oră de chinuială și de mers din ăsta cu două viteze, lent și foarte lent, dă Bărbosul și vine prima linie dreaptă. Evident, am depășit în secunda doi. Pe când treceam pe lângă dubă, a ieșit duhul rău din mine și mi-am șoptit în barbă ceva de genul: „Morții mă-tii cu duba ta cu tot”. Dar am zis-o fără răutate, că io nu înjur cu răutate când n-are omul nici-o vină, le zic mai mult așa ca un fel de defulare, ca pe o prescurtare de la „morții mă-tii cu duba ta cu tot, că dacă aveam autostrăzi nu mai făceam io echilibristică p-aici”. Când mă enervez e cu totul și cu totul altceva, duhul ăla rău face de începe să-mi pulseze vena aia groasă de la tâmplă și, din momentul ăla, pot să înjur minimum un sfert de oră în cele mai creative moduri cu putință.

Mă rog, detalii, faza e că io credeam c-am zis-o doar pentru mine, că practic nici eu nu auzisem prea bine ce șoptisem. Doar că subestimasem crunt auzul maică-mii, femeia care pe vremuri striga din sufragerie la mine, eu aflându-mă in dormitor cu ușa închisă: „Mihai, ce faci acolo, nu era vorba că înveți?”. De-mi sărea naibii singur din mână aparatul de radio la care ascultam în surdină „Minutul și scorul”.

Revenind, abia ce șoptisem vorbele de duh, c-o aud:

– Precis a auzit ce i-ai zis. Acum mai mult ca sigur n-o să mai poată dormi la noapte.

Am râs, dar doar pe interior, că nu voiam să-i dau satisfacție. Știam cum se câștigă în situațiile de genul ăsta, am o experiență beton în domeniu, pentru că exact asta este și replica fashionistei de fiecare fucking dată când mai înjur la volan.

Așa c-am tăcut chitic, m-am prefăcut că n-am auzit nimic și mi-am văzut de treabă, că mai aveam de făcut o depășire și mă gândeam că, până revin pe banda mea, termină și ea cu subiectul. Ți-ai găsit să se oprească mama, a continuat netulburată:

– Diseară, când s-o pune în pat, în loc să-l ia somnul, o să stea să se gândească la ce i-ai zis și dacă mai are ce să caute la volan.

Mă mâncau buzele de râs, dar pe fața mea nu se citea nimic. Trăiam cu speranța că, dacă nu schițez nici măcar un zâmbet, se oprește. Dar nu:

– Îți dai seama ce i-ai făcut? Cum o să mai poată trăi omul ăsta acum?

Acum chiar speram că, odată cu întrebarea asta retorică, e gata. Nțțț, încă nu era:

– Da, precis se lasă de condus.

De-abia acum a fost gata. Dar era prea târziu, n-am mai avut ce să fac, m-am recunoscut învins și-am început să râd cu zgomot.

Iar mama și-a savurat victoria cu un zâmbet larg în colțul gurii. Că mama e prea doamnă ca să mai dea într-un om pe care deja l-a făcut knock down. Mai ales când omul ăla e fiu-său.