Hai că v-am rămas dator cu gluma de la pașapoarte.

Mdeci, ajunsesem acolo și eram încă în stare de semi-șoc când vedeam cât de rapid se mișcă lucrurile. Intru la ghișeul 20, unde fusesem programat, îi înmânez doamnei pașaportul vechi și buletinul, îmi face semn să mă așez, mă conformez, și așteptam să văd ce mai urmează.

Aici trebuie să fac o scurtă paranteză. La pașapoarte nu există instituția ghișeului așa cum o știm noi. În sensul că nu te duci la o cașcarabetă din aia cu gaură-n geam, unde trebuie să te apleci ca să vorbești cu zeul funcționar. Din fericire, la pașapoarte trebuie să-ți facă poză, prin urmare sunt nevoiți să te lase să intri. Prin urmare ghișeele sunt mai multe cașcarabete, prevăzute cu uși (nu cu gaură-n geam), aliniate pe un hol lung și despărțite între ele prin pereți de rigips. Am închis paranteza.

Ziceam că eram pe scaun și așteptam. Doamna funcționară tastează ce tastează, după care îmi cere scurt:

– Culoarea ochilor?

– Căprui, răspund sigur pe mine.

– Înălțime?

Aici am ezitat un pic. Că teoretic aș avea 1,81, dar cine știe poate m-am mai înălțat în ultima vreme, că știți cum se spune, cu vârsta mai crești în înălțime. Nfine, până la urmă m-am hotărât:

– 1, 80.

Moment în care, o aud pe doamna funcționară:

– Știți, nu întrebam eu, e colega de la ghișeul de lângă. Dar nu-i problemă, dumneavoastră puteți să-i răspundeți.

Da, băbăieți, combinația pereți din rigips, spațiu de trei metri pătrați și mască pe fața doamnei funcționare, îmi fusese fatală. Practic, nu numai c-am trăit pe viu bancul cu idiotul din wc-ul public, dar eu eram idiotul.

Am râs amândoi atât de tare, c-a apărut în zonă ofițerul de serviciu să vadă dacă nu cumva e nevoie de el. Nu era.