De mai bine de un an mă bate fashionista la cap să-mi fac pașaport. Mă rog, să-l schimb, că pașaport aveam, dăcât că era expirat de vreo trei anișori.

Acum, ăia dintre voi care citiți de ceva vreme pe aici, știți că aproape nimic nu mă îngrozește mai tare decât o posibilă interacțiune cu funcționari ai statului român. Și nu mă puteți condamna, că știți și voi exact cam care sunt șansele să mai ajungi întreg la cap acasă, după ce ai fost într-un loc în care regăsești sub același acoperiș un funcționar și ghișeul lui unde taie și spânzură.

Cam astea ar fi motivele pentru care, de câte ori auzeam cuvântul „pașaport”, ori mă prefăceam că plouă, ori o dădeam p-aia cu „da’ pentru ce ne trebuie pașaport, nu mai ne place în Europa?”. Nfine, pe scurt, făceam orice ca să scap, mă suceam, mă coteam și până la urmă reușeam să mai amân pe o perioadă nedeterminată mersul la pașapoarte.

Dar cum toate lucrurile bune au un final pe lumea asta, alaltăieri seară s-a terminat și cu norocul meu. Mai precis în momentul în care am auzit nepieritoarele cuvinte:

– Vezi că mâine dimineață avem programare la pașapoarte.

Și pentru c-a simțit din privirea mea cum pregăteam contraatacul năucitor, a continuat cu upercutul de KO:

– Am plătit deja taxa, am primit confirmarea pe mail.

Învins, jur că mi-am simțit umerii cum se lasă singuri în jos. După care m-am culcat devreme, măcar să fiu odihnit pentru ce mă aștepta a doua zi. Nu de alta, dar ultima oară îmi făcusem pașaport în anno domini 2009.

Mă lua cu amețeală doar când îmi aminteam cozile alea imense și îmbulzeala pe care a trebuit să le suport câteva ore bune la depunerea actelor și alte câteva ore, la fel de bune, la eliberarea pașaportului. Și toate astea într-un spațiu mic și înghesuit în care mirosea a picioare nespălate și transpirație, vă zic, mă lua cu amețeală doar când mă gândeam. Am dormit cu hopuri toată noaptea, iar dimineață parcă mă pregăteam să merg la tăiere, nu la făcut pașaport. Cred c-am lăcrimat un pic când am ieșit pe ușă.

Și-acum vine lovitura de grație, cea care m-a băgat în stare de șoc. Băbăieți, bă oameni buni, vă dați seama că mai auzisem și eu de-a lungul timpului povești despre cum s-au îmbunătățit lucrurile pe partea asta, dar niciodată în viață nu mi-aș fi imaginat că drumul până la pașapoarte ar putea să dureze mai mult decât procesul în sine de depunere a actelor.

Pentru că exact așa a fost, drumul a durat de trei ori mai mult. Am făcut 25 de minute până la Plaza România, iar acolo, din momentul în care am intrat în instituție până când am ieșit, au trecut fix 7 minute. No fucking joke, măsurate pe ceas.

Mulțumesc Bărbosului Suprem c-am apucat să trăiesc și eu ziua în care să mă minunez de un lucru bun făcut de statul român. Dar, mai ales, c-am apucat să trăiesc ziua în care am dat de niște funcționari ai aceluiași stat român care lucrează cu publicul și care sunt capabili să zâmbească și să-ți spună un „bună dimineața” senin, de te uiți naibii în spate, speriat, să vezi dacă n-ai intrat in același timp cu vreun general. După care (aici trebuie să vă țineți bine că p-asta n-o vedeți venind), fata aia care mi-a completat mie foile și mi-a făcut poze, A FĂCUT O GLUMĂ, boss. O glumă la care am râs amândoi.

Doamne apără si păzește! Lumea asta, așa cum o știm noi, se duce dracului, vă spun.