Nu mai știu de unde veneam, cert e că eram pe un aeroport la controlul fizic. Io am picat la o tanti care mi-a zâmbit frumos și mi-a făcut discret semn să trec. Puteam să am o bazooka în chiloți (mă rog, chiar aveam) că pe tanti părea că o interesează exact cum vă interesează pe voi dacă plouă la Antananarivo.

Exact aceeași tanti mai avea un pic și-o aresta pe Petrică, după ce i-a făcut un control corporal ca pentru un cetățean suspectat că transportă heroină și lsd. A descălțat-o, a rotit-o, a învârtit-o, a pipăit-o milimetru cu milimetru, după care și-a chemat și-un coleg care s-o dea pe mâini și pe bagajul de cabină cu nu știu ce substanță pentru detectarea explozibililor. Toate astea, în timp ce eu mă tăvăleam de râs la doi metri mai încolo.

Serios vorbesc, toată viaţa m-au adorat funcţionarii cu fustă şi mamele tipelor cu care umblam. Am fost şi sunt preferatul lor. De fiecare dată când am de interacţionat cu Statul, mă duc cu inima uşoară şi mă rog să fie o femeie la ghișeu. Sau, dacă am de ales, întodeauna mă duc la biroul unde văd o Duamnă. Rezultatul este întotdeauna acelaşi: zâmbesc frumos la dumneaei şi totul se rezolvă instant.

Când a murit taică-meu a trebuit să rezolv cu niște hârţoage care adunate la un loc aveau înălțimea Jepilor Mici. Am ajuns exact la ora de închidere a programului cu publicul. Mno, numai cine n-a avut de-a face cu funcţionari nu ştie că ora de închidere e sfântă şi trecută în calendar cu roşu. Poa’ să înceapă al treilea război mondial, Tanti cu Permanent Mov o să-ți bată cu unghia proaspăt dată cu ojă în geamul ghișeului și-o să-ți țâție în nas: „păi, la ora asta se vine? Am închis, mai încercați mâine”.

Well, am clipit de două ori cum știu io, Tanti cu Permanent Mov a oftat adânc, mi-a luat frumușel muntele de hârtii din mână și-a dispărut undeva în spate. Două ore mai târziu, toate ștampilele și semnăturile erau rezolvate ca la carte. Două ore DUPĂ ce programul ei se terminase, da? Evident, am vrut să-i dau șpagă. S-a înnegrit la faţă de ziceai că am diagnosticat-o cu ceva boală în fază terminală. „Vai, se poate, a fost plăcerea mea”. Jur, am martori. Aşa că i-am zâmbit ca Richard Gere înainte să albească si am băgat senin plicul înapoi în buzunar. Doar nu era s-o jignesc, pasiunea e pasiune, nu se poate murdări cu bani.

Ce voiam de fapt să zic, într-un singur loc de pe planeta asta, farmecul meu inefabil dispare instant şi dintr-o dată trăiesc cu impresia că m-am transformat într-un broscoi râios pe care toată lumea vrea să-l strivească, nicidecum să-l sărute ca să se transforme în prinţ: la Poşta Română, frate. Nu ştiu ce se întâmplă după ce treci pragul unui oficiul poștal, cert este că e ca și cum ai intra într-o lume paralelă. Dacă cineva ar avea inspirația să pună niște camere care să transmită live, ar ieși un reality show care ar face pipi cu jet pe Stranger Things.

Am folosit cele mai libidinoase zâmbete şi cele mai pline de promisiunui priviri, efectele au fost fix ca și cum m-aș apuca să împing blocul în care stau, cu umăru’, ca să mai fac rost de niște locuri de parcare (bine, oricum nu mi-ar folosi la nimic, aș parca o singură dată acolo, de a doua zi le-aș găsi ocupate cu bidoane de plastic). Nada, boss. Cyborgii ăia în corpuri de femei se uită la mine fix ca la un rahat în care ai călcat din greşeală şi nu mai ştii cum să scapi de el de pe pantof.

O vreme am luat-o personal. Am crezut că mi-am pierdut puterile miraculoase, că sunt din nou un muritor de rând. Când ştiam că am de ajuns la Poştă, practic intram în semi-depresie. Ajunsesem de-mi luam liber de la serviciu câte două-trei zile, ca să pot sta acasă să-mi exersez clipitul cu tentă sexuală şi zâmbetul promiţător de plăceri interzise. Aiurea, rezultatele erau nule. Tot dat afară pe brânci de paznici sfârşeam.

După care, într-o zi am avut o revelație divină. Dintr-o dată mi-am dat seama că nu e vina mea, brusc am realizat că tantile alea de la oficiile poștale nu mai au emoţii şi trăiri, sunt ca nişte bucăţi de piatră rătăcite într-o lume atemporală. N-ar reacţiona în niciun fel nici dacă ar sta în linie, la coadă, Brad Pitt și David Beckham, în timp ce în spatele lor George Clooney bate nerăbdător din picior. Doamna Diriginte s-ar uita la ei cu aceeaşi faţă plicitisită şi bovină, apoi şi-ar şterge cu dosul palmei resturile de merdenea de la colţul gurii, ca să poată arunca un lătrat scurt şi poruncitor:

– Pentru mandate poștale, am spus că trebuie la ghişeul doi!

mihai_vasilescu_functionare

sursa foto