Am ajuns la concluzia că am o problemă. Bine, mă rog, probleme am io mai multe, dar acum vorbim despre o afecțiune destul de urâtă pe care am depistat-o greu, abia la vârsta asta. Și care înțeleg că nici nu prea e tratabilă. Pe scurt, sufăr de gustavită acută. Cum se manifestă? Nu te lasă să fii aidoma persoanelor din jurul tău, te ține prizonier, nu poți să te porți și să acționezi ca toți oamenii normali.

Stați că vă explic imediat. Îi știți voi pe toți cei care spun sau, mai rău, care fac lucruri de genul:

– Mi-era atât de poftă, c-am gustat și eu dintr-o felie de pizza.

– Am mâncat o jumătate de mic, că nu m-am putut abține.

– La desert am avut tort de ciocolată cu caramel și nuci pecan. Arăta atât de bine, că n-am putut sa nu mănânc și eu o linguriță.

Nu mai continui cu exemplele, sunt convins că știți despre ce vorbesc. Este vorba despre oamenii ăia slabi care n-au absolut nicio problemă să guste din chestiile de care le e poftă, dar, în același timp, le este ușor să se abțină și să rămână doar la stadiul de „gustat”.

Ei bine, afecțiunea asta blestemată mă împiedică să fiu și eu ca toți oamenii ăștia. La mine pur și simplu nu există noțiunea de „gustat”. De fiecare dată când aș vrea doar să gust ceva, se manifestă gustavita acută care lovește necruțător. Prin urmare, ori mănânc toată pizza aia nenorocită, ori mai bine o las baltă. Ori bag în mine mici cu muștar și chiflă caldă până simt că nu mai pot să respir, ori zic „pas”. Ori mănânc singur o jumătate din tortul ăla, ori mai bine mă prefac că nu l-am văzut.

Pe scurt, niciodată în această viață n-am putut să iau două guri din ceva ce-mi place, după care să-mi zic senin „da, e bun” și să-mi văd de treabă ca și când pizza aia aburindă n-ar exista. Pur și simplu nu pot. Mi se activează în cap un beculeț sau ceva care începe să clipească în roșu și nu se mai stinge până când n-am lichidat tot.

Și nu știu cum se face, dar afecțiunea asta devine și mai invazivă de fiecare dată când încerc să mai dau jos niște kilograme. Dacă intru la cură, s-a terminat. Beculețul ăla nu numai că luminează roșu disperat, dar mai aud și-o voce care-mi repetă la nesfârșit: „Mănâncă tot, că n-are ce să ți se întâmple! Las-o naibii de cură, că te apuci din nou de mâine!”. Și aia a fost. Până nu rezolv problema, nu sunt din nou om. De-aia vă ziceam mai sus că nenorocita asta de gustavită nu e tratabilă.

Eram curios dacă mai sunt și pe-aici suferinzi din ăștia ca mine. Sau voi sunteți d-ăia de puteți să gustați cât o vrăbiuță, din mâncarea care vă place, după care să vă vedeți de treabă liniștiți?

Ah, și dacă tot am atins acest subiect sensibil, ce-ar fi să-mi ziceți și care e felul ăla de mâncare de la care pur și simplu nu vă puteți abține. Știți voi, ăla de la care vă plouă în gură obligatoriu de fiecare dată când vă gândiți la el. Că la mine sunt trei:

👉 Pizza Margherita cu blat subțire și crocant. Cu condiția sa fie fierbinte, aburindă. Și, desigur, bună. Când am fost la Napoli, Margherita era gustarea dintre mese. Dificil, vă zic.

👉 Cartofii prăjiți cu ouă ochiuri. Cartofii trebuie sa fie musai făcuți de mama sau de fashionistă. Da, știu, ce mare filozofie să faci cartofi prăjiți? Well, uite că e, pentru că ăștia sunt singurii care-mi plac cu adevărat. Iar ochiurile trebuie să fie rumenite pe margine, dar gălbenușul să rămână moale, cleios. Și fără albuș mucilaginos, că altfel nu mă pot atinge de ele.

👉 Salata de vinete făcută de mama. Dacă am și pâine din aia caldă, cu coaja crocantă, pot să mânânc singur o pâine întreagă cu vinete de-ale maică-mii.

La niciuna dintre astea trei nu am cum să rezist, pot să fiu eu în cea mai a dracu’ cură de slăbire. Dar ce zic eu de cură, pot să fiu sătul, abia ridicat de la masă, că tot rad o Margherita întreagă. Cu tot cu margini. De altfel, nu am deloc încredere în oamenii care aruncă marginile de la pizza. Dacă sunt în stare de un asemenea sacrilegiu, înseamnă că sunt în stare de orice.