Ne plac băieții răi

Asta cu băieții rai e de când lumea. Când suntem mici ne plac aia rai, când mai creștem ne mai descebalim și ne mărităm cu aia buni. În timp învățăm sa facem diferența. Tata ii stropea cu apa când fluiereau sub geam. Noi nu aveam facebook, wattsup și dinastea…

Prin primară, o duc pe fie-mea la o întâlnire de joacă. La întoarcere, discuție cu tatăl ei, nefoarte pus în temă cu viața socială a copilei:
El, zâmbitor, relaxat, pe un ton conversațional chill: Și, pe unde ai fost, E?
Ea, încântată: La Dominic, de la mine din clasă.
El, zâmbet întrerupt brusc, ochi mijiți întrebător-nedumeriți, când la mine, când la ea: -Dominic? Cine-i Dominic? E un băiat???
Ea: Dominic e fatăăăă, tati!
El tot nu pare edificat, așa că îi explic că, de fapt, e Dominique, dar se pronunță cu c în coadă și că, da, e fată. Doar că pronunția numelui poate genera confuzie. Ca la Gabi, de exemplu.
Evident că am făcut apoi un pic mișto de reacția lui. ”N-am avut nicio reacție, am întrebat doar”. Ciudat e că de fiecare dată când ori vine/a fost Dominique pe la E, ori a se duce E pe la Dominique, tot are un moment de pauză, timp în care una dintre noi, sau ambele, îi creionăm cu degetele prin aer ”que”. După care expiră adânc.

În ceea ce mă privește, am sechele cu termenul ”prieten”, mai ales aplicat băieților. Că una era prietenul, alta era iubitul, iar folosirea lui ”prieten” în loc de ”iubit”, sau ”potențial iubit” mi-a adus neplăceri. În fine, primul iubit eu l-am avut la grădiniță, pe la 5 ani. Nu mai știu de ce îl iubeam (cel mai probabil pentru că era foarte frumușel), dar aveam gânduri serioase de viitor, în sensul că mă vedeam chiar numindu-mă Anduța Cazan ”când voi fi mare”. Lucru pe care țin minte că l-am adus la cunoștința mamei mele, dar și tatălui ”iubitului”, când au venit să ne ia de la grădi într-o zi. Nu mai știu ce-au zis, ce-au răspuns, dacă or fi zis sau răspuns ceva. Nu că ar fi contat, dar măcar așa, de complezență. Păi?

Cât despre tata, în calitate de tată de fată, nu l-am simțit niciodată stresat de relațiile mele cu băieții. O singură dată, pe la 10-11 ani, eram cu mai multe familii la munte, pe Bucegi. La nu știu ce cabană eram noi cazați, aproape de Caraiman, era și un fel de discotecă. Ne-am dus toată gașca, eram în discotecă doar noi și un grup de tineri punkiști, fete și băieți, toți cu creste colorate și tatuaje. Unul dintre punkiști m-a invitat la dans, chiar sub ochii tatei. Tata l-a invitat civilizat să se reorienteze, dar am văzut cum i s-a dus de suflet toată buna dispoziție. Iar în cameră l-a bodogănit pe om ceva vreme și ulterior am aflat că n-a mai închis un ochi toată noaptea de nervi. În rest, a fost mereu foarte binevoitor cu prietenii mei băieți, ba chiar și cu iubitul pe care l-am ”adus” acasă. Prima oară, veniți peste weekend, pregătise mama paturi separate pentru noi, asta deși locuiam deja împreună. A doua oară a intervenit tata și a reglat lucrurile: ”doar la București nu dorm cu perete între ei!” :-))