Nu mai condusesem de ceva vreme prin București. Adică de condus condusesem, dar de la mine de la sat de aici, până în Piața Victoriei, practic nu se numește condus prin oraș, e mai mult așa ca și cum ai merge la rude cu cursa preorășenească. Eu zic că nu mai avusesem parte de mult de condusul ăla prin centru, să simți adrenalina cum ți se umflă în vene, să ți se duca pulsul în 200 numa’ când vezi marea de mașini nemișcate, să simți că ești la volan în capitala României, ce mama naibii.

Dar am condus acum și, băi, vă spun foarte sincer că e cu totul și cu totul altceva. Uite că doamna primar a reușit să facă și treabă, între doi pași de rumba și unul de cha-cha, aproape c-a rezolvat traficul din București.

Păi ultima oară când am mers cu mașina pe Calea Victoriei, mă depășeau pietonii de pe trotuare fluierând. Numai ăia care nu voiau nu treceau de mine.

Pe când azi, azi a fost cu totul altceva. M-am încadrat frumușel pe a doua bandă și le-am dat rușine grupa mare, le-am dat viteză de nu s-au văzut. Da, ok, nu chiar la toți, că unii erau prea rapizi, dă-i naibii, dar la doi dintre ei le-am dat-o ca pe circuit la formula 1. Am trecut pe lângă ei, la aspirație așa, ca vântul și ca gândul.

Bine, mă rog, unul dintre ei era o fată care mânca o înghețată, dar până la urmă nu e vina mea că avea ea preopcupări d-astea care au eliminat-o din competiție. Că n-am pus-o io să mănânce înghețată pe stradă, da?

Celălalt stătea pe loc.