Tocmai ce le-am anunțat pe fete că joi trebuie să meargă cu distinsa lor mamă la pașapoarte. Știți, planul nostru secret e că poate reușim totuși să prindem și noi anul ăsta trei-patru zile de mare și soare, undeva pe o plajă sălbatică de la vecinii cu cefe supradimensionate.

Așa, revenind, ziceam că le-am anunțat pe gâze ca joi e programarea pentru pașapoarte. Au urmat chiote și-o bucurie generală, cu sărituri, cu astea. După ce s-au mai liniștit, una dintre mini-fashioniste se uită languros în ochii mei și mă întreabă în timp ce clipește des:

– O să mergem la Paris?

– Ăăă… nu mergem la Paris, că nu prea se poate anul ăsta, doar știi și tu că e covid.

Moment în care i s-au umplut ochii de o tristețe din aia de ziceai c-am anunțat-o că nu mai are voie ciocolată toată viața. Ce să mai, bine că n-a început să plângă:

– Dar la Paris e Chanel.

Replică la auzul căreia io m-am înecat în propria-mi stupoare și-am holbat ochii până am crezut că-mi ies din orbite. Dar copilul a continuat netulburat, ca să nu cumva să existe vreun dubiu:

– Coco Chanel.

Boșilor, v-am pupat, să mai ziceți voi că nu e adevărată aia cu așchia care nu sare departe de trunchi.