Am cumpărat plasturi pentru tânțari. Serios. Ce, nu știți ce sunt plasturii pentru țânțari? Păi sunt exact ca plasturii pentru fumat, doar că nu te lași tu de țânțari, se lasă țânțarii de tine. Teoretic, plasturii ăștia cică se lipesc pe haine și gata, te lasă în pace creaturile alea oribile cu trompe însetate de sânge. Practic, partea proastă e că nu le-a spus nimeni treaba asta și țânțarilor.

Adică, da, nimic de zis, plasturii și-au făcut impecabil treaba, în sensul că de părțile mele acoperite cu haine nu s-a mai atins nici picior de trompă de țânțar. În schimb, se dădeau adevărate bătălii pentru picioare, mâini, cap, găt și alte locuri din astea pe care, ce să vezi, nu le acoperă nicio haină, din incredibilul motiv că E ÎNCĂ VARĂ și cald afară.

Dar, cine știe, probabil că plasturii ăștia își fac cu adevărat efectul după decembrie încolo. Când vrei să ieși afară să dai zăpada, e suficient să-ți lipești doi-trei pe căciulă, pe fular, pe manuși, pe pantalonii de schi, mă rog, pe cu ce te mai îmbraci tu ca să nu mori de frig în ger, și garantat nu te mai înțeapă țânțarii. Ce să mai, sunt foarte eficace plasturii, probabil am greșit io anotimpul.

Altfel, râdem-glumim, dar la mine în cartier e o nenorocire cu lighioanele astea cum n-a mai fost în niciun an. După ce apune soarele, de pe la ora șapte așa, dacă stai pe balcon, pe terasă, undeva afară, pur și simplu te ciuruiesc. Și sunt altă specie de țânțari ăștia, sunt unii negri (anul ăsta e prima dată când îi văd) și muuult mai agresivi decât nevinovații ăia care apăreau în alți ani. Păi ălora de anii trecuți era suficient să le spui că bagi o pastilă de țânțari în aparat, c-o tuleau care încotro: „Bine, șefu, hai că ne-am cărat, că parcă nu mai știi de glumă”. N-ai să mai vezi așa ceva la ăștia de anul ăsta. Plus că în locurile unde te-au înțepat se fac niște umflături de te și sperii, care te mănâncă ca dracu’. M-am scărpinat într-o seară la glezna dreaptă, care arăta de parcă aveam entorsă, până mi-a dat sângele.

Și de parcă bestiile astea nu ne erau de ajuns, pe lângă ei te mai atacă și mizerabilii ăia de tigri de platan. Pe scurt, după jumatate de oră de stat pe balcon intram în casă mai ciuruit decât băieții noștri care au luptat în linia întâi la Plevna.

Și toate astea deși vă rog să mă credeți c-am încercat toate tipurile de Autan de pe piață. Nada, toate sunt apă de ploaie, trăiam cu impresia că țânțarii abia așteaptă să mă dau ca să mă înțepe mai cu spor. Probabil pentru ei Autanul e ca un condiment mai iute sau ceva, cam cum aș scăpa io mai mult ardei iute sau piper în ciorbă.

Daaar, și pentru informația asta ar trebui să mă plătiți cu greutatea mea în aur, după ce-am încercat vreo cinci tipuri diferite de Autan, am descoperit prin casă încă unul, rămas de anul trecut sau de cine știe când. Este exact ăsta din imaginea de mai jos.

Boșilor, imediat după ce m-am dat cu el, s-a așternut liniștea. Serios, doar corurile de îngeri mai lipseau, în rest, niciun bâzâit, nicio mușcătură, nicio mâncărime, nimic, nimic, nimic. Serile mele pe balcon au devenit dintr-o dată adevărate oaze ale libertății de țânțari. Nu fac mișto și nu exagerez, sărăcia asta din poză este singura care funcționează (cel puțin în ceea ce mă privește) dintre toate tipurile de Autan pe care le-am încercat. Și mi-am zis că este o informație mult prea prețioasă ca s-o țin doar pentru mine.

Cu plăcere!