Din ciclul „dacă doriți să revedeți”

Pfoaii … hi-v-ar oțătu’ să vă hie.
Pe când eram și eu prunc, țacan mai exact, mă aflam ca de obicei în „armată” la bunicii materni. Doi oameni legați temeinic între ei, doi oameni nedespărțiți în viață și în moarte, doi oameni a căror dragoste pentru viața de familie a generat reminiscențe ce au străbătut deceniile.
Mno, motivele de separare temporară erau legate doar de evenimente tragice ce aveau loc în familia extinsă. Nu mai știu exact motivul pentru care bunica a lipsit 2-3 zile, posibil să fie o spitalizare a cuiva, ideea e că l-a lăsat pe bunic drept staroste peste gașca de nepoți zurlii.
Un adevărat calvar pentru bietul om. Trebuia să răcnească la noi ca să ne adune la masă. Bucatele erau în general simple, țărănești, ce altceva ar fi putut un bărbat să încropească la iuțeală pentru o adunătură de vreo 4-5 puști cu terbentină-n dos ? Avea pe cap toată treaba gospodăriei, și credeți-mă că nu era puțină.
Într-o dimineață, pusese ceaunul de mămăligă-n dura sobei ca să fiarbă mocnit. Își scosese lighianul cu apă fierbinte la oglinda de afară și se puse omul pe primeneală. Pomoci, pastă de ras, brici, lamă, foarfece, un întreg instrumentar întins pe un scăunel lângă lighean. Se purta îngrijit bătrânul. Răcnea din toți rărunchii ba să îl trezim pe ăla, ba să îl cheamăm din grădină pe ălalalt, comenzi scurte și grăbite. Mai punea o oală pe sobă, mai striga după un nepot, mai tigaia cu unsoare, mai mesteca-n mămăligă, experimenta multi-tasking-ul cum s-ar zice.
Parcă acuma îl văd cum intră-n bucătărie și iese-n grabă zicând că a zvârlit câteva ouă-n tigaie ca să ne sature pe toți. Ce i s-o fi părut, numai el știe. Pesemne că a considerat că nu e suficientă unsoare-n tigaie că, deodată, pune mâna pe o sticlă de o litră și toarnă sănătos în tigaie peste ouă. Stupoare. În sticla respectivă trebuia să fie ulei, ci nu oțet. Apucă tigaia și, învăluit într-un nor de fum, iese-n grabă, dărâmă scaunelul cu ustensilele de bărbierit și o zvârle direct în tufa de hortensii, favorita bunicii. Totul a fost asezonat cu un praf diafan de înjurături adresate boresei care l-a năpăstuit cu ghiaurii de nepoți ce râdeau în hohote.
Amintirile olfactive sunt foarte pregnante, simt cum mă ustură ochii și nasul de la mirosul de oțet. Apropo, de atunci am rămas cu sechele și oroare maximă vizavi de tigăi, în special cele negre.
În concluzie, s-a mai întamplat în istoria personală a unora să se pună oțet peste ochiuri, chiar și în cantități industriale.