Să vă povestesc o chestie. Aveam în casă patru saci cu jucării și haine pentru copii. Bine, poate că nu erau chiar saci, mai degrabă săculeți, dar să știți că erau deosebit de încăpători. La partea cu jucăriile, a se citi „plușuri” de genul cățeluși, pisicuțe, ursuleți și un procent covârșitor de unicorni roz și lila. Și jucăriile și hainele erau în perfectă stare, spălate și aranjate, numai bune de dat unor copii care să se bucure de ele. Ceea ce am și încercat să execut.

Cam prin august așa, am vrut să le duc la un adăpost pentru copii pe care-l știu eu și unde am mai dus de-a lungul vremii lucruri. Doar că, ce sa vezi, când am sunat, lumea de pe acolo era în tabără la mare, cu copiii. și n-avea cine să-mi preia jucăriile. Am stabilit că mai revin eu, dar n-am mai revenit și uite-așa jucăriile și hainele au rămas la mine în dulap cale de câteva luni bune.

Acum vreo trei săptămâni vorbeam cu un prieten și, din vorbă în vorbă, aflu că omul are nu știu ce acțiune caritabilă pentru niște copii sărmani. Cam cum credeți că mi-a sunat mie asta când mă știam cu jucăriile și hainele în dulap? Evident, i-am spus de ele, omul s-a bucurat și-am stabilit că ne vedem în weekend să le trecem din dulapul meu în portbagajul mașinii lui.

Doar că nu ne-am mai văzut în weekend-ul ăla, nici în cel care a urmat, practic, nu ne-am mai văzut deloc și în capul meu subiectul era deja mort și îngropat. Mă gândeam că ori n-a mai avut loc acțiunea cartiabilă, ori s-a luat omu’ cu altele și-a uitat, d-astea.

După care a venit weekendul trecut, adică ăla în care mi-am luat calabalâcul și m-am mutat cu cea mai mișto femeie din lume. Știți cum e când te muți, da? Când m-am văzut cu munții ăia de saci în mijlocul casei, peste care, la final, am mai pus si cireașa de pe tort, adică cei patru săculeți cu jucării, dintr-o dată mi-a fost limpede ca lumina zilei că nu vor mai ajunge niciodată la vreun copil. Nu că n-aș fi vrut, dar nu mă mai țineau nervii să fac și asta. Deja era noapte și tot ce-mi doream era să termin cu mutatul mai repede, nu să mai car dintr-o parte în alta cei patru săculeți. Plus că n-aveam certitudinea că nu-i mut degeaba și că nu mă mai încurcă prin casă niște luni bune.

Așa c-a început să mi se contureze în minte un plan extrem de mârșav: mă duc și-i las la ghenă, să-i ia cine-o vrea de acolo. Desigur, îmi părea rău, dar mă mințeam singur că sunt șanse mari să ajungă tot la niște copii.

Băi, oameni buni, exact în momentul în care stăteam aplecat peste saci și puneam la punct planul cel mârșav, dar EXACT ÎN MOMENTUL ĂLA, mi-a sunat telefonul. Si nu, nu era Angelina Jolie disperată pe motiv că tocmai ce aflase că mă mut cu regina fashion-ului, era chiar omul meu cu acțiunea caritabilă. Care m-a luat la marele fix:

– Șefu’, îmi mai dai jucăriile alea sau nu?

Băejnebun? Nu știu dacă întelegeți ce povestesc eu aici, dar cum să se întâmple asta exact în momentul în care mă pregăteam să le duc la ghenă? Pentru că, dacă suna un sfert de oră mai târziu, se mai întorcea naiba să le recupereze. Și ca să fie tacâmul complet, omul meu locuia exact pe traseul pe care urma sa mă deplasez spre noua adresă. Practic, nu că n-a trebuit să mă abat nici măcar 50 de metri, dar tot ce am avut de făcut a fost să parchez mașina mea lângă mașina lui.

Mno, mi-e foarte clar că sunt șanse extrem de mici să vă intereseze toată întâmplarea de mai sus, dar v-am povestit-o pentru că sunt convins că lucrurile care trebuie să se întâmple se vor întâmpla, până la urmă. Jucăriile mele trebuiau să ajungă la copiii pentru care le pregătisem. Și-au ajuns.

Să mai spună cineva că nu există unicorni. Roz și lila.