Prin toamna lui 2000 am avut o perioadă când eram between jobs. Cu alte cuvinte o frecam toată ziua fără să fac nimic în afară de a mă uita la televizor. Activitate pe care o mai întrerupeam sporadic cu scopul de mă hrăni și adăpa. Iar când treaba asta mă dobora de oboseală, mai băgam și câte un somnic. Sau aveți impresia că statul degeaba nu face foame și somn?

Vă înșelați amarnic. Parcă mai abitir îți vine să mănânci și să dormi. Mă trezeam dimineața, după câte o zi din asta de ne-făcut nimic, obosit de ziceai că am tras la jug. Abia aveam putere să-mi bag țigara în gură și să sorb din cafea. Va spun, lenea și zăcutul te termină. Poți să și mori de oboseală.

Dar perioada asta de dolce far niente părea că se apropie de final când m-a căutat un amic care mă ginise că mă ocup cu tăiatul frunzelor pentru cel mai bun prieten al omului. Tipul era freelancer. Da’ într-un fel mai neortodox așa. La modul că era plătit pe „intervenţie” când era solicitat pentru recuperarea de bani.

Pe lângă asta, mai lua tot felul de job-uri scurte, intense și drăguțe, care presupuneau lovituri în zone unde nu rămân urme sau nu necesitau remodelări faciale complete. Ce să mai tura-vura, un adevărat suflet de artist. Aș putea zice chiar că era un mare artist, dimensiunile lui mi-ar da din plin dreptul să spun asta. Era pe la 1.95 și 150 de kile. Cum le șade bine poeților.

Revenind, m-a citit că nu prea mă ocup cu nimic în zilele alea și mi-a lansat o propunere de slujbă. Fără CV, fără scrisoare de intenție. Rezolva el imediat. Zice:

– Hai, mă, la noi! Vorbesc eu să te angajeze și dacă te ții de treaba, iese bine!

„Noi”, „treabă”? M-au descumpănit un pic termenii, eu știind cam cu ce se ocupă. Mi-a văzut fața dezorientată și mi-a explicat că era angajat la Eduard Manole, pe perioada campaniei pentru alegerile prezidențiale. Acu’, nu știu dacă voi ați auzit de nenea ăsta (sau dacă îl mai țineți minte), dar a candidat pentru preşedinţie în 2000.

– Păi ce să fac eu acolo, frate?

– Ce e nevoie. E multă treabă luna asta, până la alegeri. Te trimite colo, colo. Mai vorbești cu câte cineva, hai că nu e greu. Câștigi un ban bun.

Da, lenea era mare, dar foamea din portofel parcă începuse s-o învingă. N-am stat să mă gândesc prea mult și mi-am dat acceptul. A doua zi dimineață m-am prezentat la noul meu job.

Am făcut cunoștință cu prezidenţiabilul. Părea ok. Mi-au fost prezentați și ceilalți de pe acolo. Lume normală. Doar într-un colț erau patru huidume pe lângă care amicul asta al meu părea un tocilar ieșit campion regional la șah.

Fraților, nu va puteți imagina cum arătau și cât erau de mari. Și cu priviri din alea care te ucid, până să ridice şi mâna. Niște brute, în adevartul sens al cuvântului. Am făcut cunoștință și cu ei. Erau basarabeni toți patru, foști luptători în nu mai știu ce trupe speciale. Angajați ca gărzi de corp, pe perioada campaniei. Stăteau într-un colț și nu ziceau nimic, doar se uitau fioros în toate părțile. Mama mia.

M-am așezat pe un scaun și în el am rămas toată ziua. Nu mi-au dat nimic de făcut. Cred că doar am halit ceva la un moment dat. Doar v-am explicat că lipsa de activitate face o foame de lup. Spre seară, a venit știrea: Eduard Manole este invitat în emisiunea lui Adrian Păunescu de la Tele 7 abc. Moment în care mi se comunică și amănuntul că eu voi conduce cea de-a doua mașină, adică aia cu gărzile de corp.

A fost prima dată când cei patru gealați și-au îndreptat atenția asupra mea. M-au înconjurat. Ăla care părea șeful lor m-a întrebat răstit:

– Tu, aista, ai mai făcut aceasta vriodată?

– Să conduc mașina sau ce?

Omu’ a crezut că-l iau la mișto și când s-a uitat odată urât la mine, s-a dus dracului începutul de constipație cu care mă luptam de câteva zile.

– Ai mai căndus vriodată mășina cu bădigarzi?

Da, frăciuc, cum să nu. Bill Clinton și Francois Mitterand au apelat la mine când aveau nevoie. Iar în timpul liber mă mai distrez conducând pentru Rotschild. Da’ din motive lesne de înțeles nu am răspuns așa. Mai degrabă ar fi știut de glumă ușa din spatele lor.

Și dă-i să-mi explice oamenii ce am de făcut. Nu le mai rețin pe toate că eram și emoționat. Dar știu că mi-au explicat cum că trebuie păstrată o anumită distanță (cred că zece metri sau pe acolo) față de mașina cu „Şăfu” și să stau puțin lateral dreapta (sau stânga, nu mai țin minte). Da’ cel puțin chestia cu distanța era vitală. Să nu cumva să se depărteze mașină din față că e nasol. Cum naiba, stătea Sulea Spătaru să mi ți-l împuște pe alde Manole. Mă rog, oamenii de-aia fuseseră angajați şi-și făceau treaba.

Vine și momentul plecării. Se trezește fratele vostru la volanul unui Mercedes 600 sel cu trei dintre moldovenii aia lângă el. Șeful lor era în mașina din față (tot un 600 sel), cu viitorul președinte neales. Plecăm spre locuința lui Manole. Aveam timp căcălău până începea emisiunea şi mergea omul acasă să se schimbe, să dea bine pe sticlă. Numai că s-a îmbrăcat, sau naiba știe ce-a făcut el acolo, până au mai rămas fix zece minute. Oameni buni, aveam de mers vreo şapte-opt kilometri, dar puteau să fie doar doi, zece minute sunt extrem de puțin pentru traficul din Bucureşti.

Prin urmare mașina din față a demarat în trombă. Eu după ea. Ăia trei țineau mâna pe arme (abia atunci am văzut că aveau pistoale toți) de ziceai că urmează să ne atace trupele de guerilla ale lui Saddam. Și cum se îndepărta un pic Mercedesul din față, cum începeau să zbiere că apucații: „ţini aproapi di dânsul, ţini aproapi di dansul”! Ziceai că-s nebuni, frate. Printr-un miracol nu m-am căcat pe mine și prin altul și mai mare nu am mierlit-o.

Absolut toate semafoarele de pe traseu au fost trecute pe culoarea roșu, iar eu nu aveam curaj să mă uit în stânga sau dreapta când traversam intersecţiile. Pur și simplu acceleram și închideam ochii. Știu că la un moment dat mi-a scăpat privirea pe kilometraj și aveam undeva pe la 180. În oraș! Și gorilele alea zbierau în continuare să „țin aproape di dânsul”. Atât pot să vă mai spun: Eduard Manole a ajuns la timp, dar mie îmi tremurau mâinile și picioarele ca dracu’ când m-am dat jos de la volan.

Amicul ăsta al meu m-a văzut cam palid și m-a luat la încurajat: „hai că așa e în prima zi, dar să vezi ce mișto o să fie”. M-am uitat la el cam cum se uită pacientul la medicul care-l anunță că trebuie să-i taie o mână, dar „o să fie bine”.

Emisiunea a fost un succes uriaş. Omul a sărit în sondaje de la 0.01%, până la 0.02%. După terminarea ei, mi s-a zis să duc mașina la hotelul unde-și avea sediul de campanie. Am plecat singur, fără moldoveni.

Pe drum, m-a oprit poliția. Actele la control. Imediat, să trăiți. Am deschis torpedoul. Gol, goluț. Am dat parasolarul jos să mă uit dacă nu sunt acolo. La fel de gol. Am deschis tot ce se putea deschide în mașina aia. Nimic, niciun act. Lol, și eu ce mama dracului fac acum? Le-am dat permisul. Se uitau întrebător la mine. Le-am explicat că e mașină de campanie a lui Eduard Manole, că n-am actele la mine, că bla bla bla.

Dar mă și vedeam dând telefoane și declarații pe la secție. Mi-au mai aruncat o privire de sus până jos și mi-au zis să-i dau drumul de-acolo. N-am înțeles care a fost motivul pentru care m-au lăsat să plec. Poate se mai vedeau încă pe fața mea urmele traumatizante ale cursei de mai devreme și că n-am chef de glume. Așa că mi-am luat viteză până să se răzgândească.

Am lăsat mașina în parcarea subterană a hotelului, cheile la paznic și nu m-am mai întors nici în ziua de azi acolo. Foamea e foame, banii sunt bani, dar mie îmi place să mă întorc întreg seara acasă.