Mdeci azi m-am trezit cu o lene din aia dureroasă în organism. Atât de dureroasă că la simplul gând c-ar trebui s-o iau la pas spre metrou, m-a apucat așea un soi de vertij de-am fost nevoit să mă întorc pe partea cealaltă și să mai dorm o juma’ de oră.

Prost e că până la urmă tot a trebuit să plec. Doar că procrastinarea m-a dovedit și-am luat un taxify. N-aveam cum, simțeam c-o să-mi explodeze capu’ dacă fac un singur pas pe jos.

Șofer e Mohamed. Un băiat din Siria care zâmbește tot timpul.

Cum omu’ nu prea vorbește română, iar araba mea e încă destul de precară, am dat-o pe engleză. Îl întreb dacă-i place Bucureștiul, dacă știe ce e aia o dăncilă, ce-a fost în capul lui să vină tocmai aici, știți voi, d-astea comune.

Brusc, în fața noastră un bmw cu numere de Giurgiu pune frână tare și virează la dreapta pe o străduță laterală. Evident, fără să semnalizeze. Mohamed al meu dă și el tare-n frână și scapă o înjurătură printre dinți. Cel puțin așa cred, după cum ziceam, araba mea încă nu e ce trebuie. Zic să detensionez oleacă situația:

– In Romania if you own a bmw you are allowed to do whatever your muscle wants.

Mohamed râde și-mi face cu ochiu’:

– In Aleppo too.

sursa foto