Lăsați poveștile alea fumate despre cetățeni care vin și-ți cer bani de-o pâine sau să cotizezi niște cașcaval pentru copilașii lor bolnavi. Lăsați cerșetorii din metrou. Lăsați cântăreții de ocazie la diverse instrumente. Lăsați păcălelile alea obosite cu „am rămas fără benzină” și cu ghiulul găsit pe stradă. Lăsați poveștile de genul mi s-au furat toate actele. Lăsați orice altceva a scornit până acum mintea românului în materie de produs bani moca de la fraierii botaniști din jur și fiți atenți aici.

Ieri dimineață, exact înainte să fac dreapta pe Sevastopol și s-ajung la birou, eram cu nasul în telefon când aud din spate o voce rugătoare:

– Domnu’, dă-mi și mie niște bani, că n-am să mă operez.

Mno, în mod normal nici nu m-aș fi sinchisit să opresc scrolatul pentru o asemenea cerere, dar cred că ceva din vocea aia m-a făcut să mă întorc.

Și-atunci, o sfinți din ceruri, o bărbosule suprem, o tâmplarule care-ai înviat, o Mare Manitou, atunci am văzut apogeul, am văzut Everestul, am văzut Sfântul Graal, am văzut piatra filozofală în materie de cerșetorie, asta am văzut.

Aveam în fața ochilor o cetățeancă de etnie minoritară, cu niște ochelari tip hipster (serios, am rămas cu gura căscată), îmbrăcată în pijama, cu șlapi în picioare și vestuță din aia de lână, exact cum arată pacienții din spitalele bucureștene. Dar stați, că asta nu era tot, partea spectaculoasă abia de-acum urmează. În locul mânii drepte, avea un ciot sângerând peste care trăsese o pungă de plastic transparentă. No fucking joke! Am rămas cam cum aș fi rămas și dacă vedeam un omuleț mic și verde, cu un singur ochi în mijlocul frunții, sub antenă.

Înțelegeți? Vedeți scena cu ochii minții? Vă imaginați o femeie care, în loc de mâna dreaptă, are o bucată de carne din care picură domol sânge? Da, știu că e greu, dar măcar încercați ca să vă dați seama cam cum m-am simțit io ieri dimineață.

M-a luat așa de nepregătit, că mi-au trebuit câteva secunde bune până mi-am revenit și mi-am dat seama că de fapt mă uitam la o halcă de carne, după culoare cel mai probabil un rasol de vită de calitate bună,  că nu părea ațos, pe care ingenioasa cetățeancă de etnie conlocuitoare și-l plasase strategic în locul mâinii. Și-acum își juca scena vieții ei, adică ceva ce voia să spună: „Am plecat de pe masa de operație. Tocmai mă tăiau ăia, când și-au dat seama că n-am bani sa le plătesc și m-au trimis la produs”. Doar că în loc de asta, rostea simplu:

– Domnu’, dă-mi și mie niște bani, că n-am să mă operez.

Restul dramei ți-l sugera ciotul sângerând.

Și n-o fi meritat ea vreun premiu pentru interpretarea artistică (mai avea de lucrat la simularea durerii, la tonalitate și la mers), dar pentru ingeniozitate (dacă era ideea ei, desigur) chiar ar fi meritat măcar o decorație de la domn’ președinte Klaus.

Acestea fiind zise, hai să-auzim cum stați la capitolul cerșetori creativi. Că e aproape imposibil să nu fi dat și voi, la un moment dat, peste vreun specimen din ăsta inventiv.