Hai să vă povestesc oleacă despre cu ce se mănâncă trebușoara asta. Ho, nu dați bir cu fugiții, că nu vreau să las sfaturi despre blogging, ci să vă zic două trei chestii care cred că vă interesează.

În primul rând cred că este vorba despre asumare. Trebuie să-ți asumi că nu exiști doar aici, în mediul virtual, în spatele unei tastaturi. Trebuie să-ți asumi că, dacă e nevoie, lucrurile pe care le scrii le poți rosti și prin viu grai, cu persoanele sau situațiile respective de fața. Trebuie să fii convins că-i poți spune omului și în față ceea ce ai de gând să scrii despre el.

Mai trebuie să-ți asumi că există șanse mari greșești. P-asta am învățat-o greu și încă mai am de lucru la ea, dar cred că-s pe drumul ăl bun. Pentru că e în firea noastră să nu acceptăm c-am greșit. Sau, și mai grav, chiar dacă acceptăm în sinea noastră, să nu recunoaștem nici morți.

În al doilea rând este vorba despre responsabilitatea față de cititori, față de comunitate. Este foarte limpede că toți cei care s-au strâns în jurul unui blog rezonează cu cel care scrie acolo. Mă rog, nu toți, dar marea majoritate. Și-atunci ești obligat să fii sincer. Chiar dacă greșești în ceea ce susții, oamenii vor simți imediat că măcar ești sincer, chiar dacă susții o prostie, o faci pentru că așa crezi tu că e bine. Iar atunci când le recomanzi ceva, să fii tu însuți convins că produsul sau serviciul respectiv sunt ce trebuie.

Așa. Acum trecem la voi, la comunitatea acestui blog. Multă vreme m-am întrebat de ce nimeni nu interacționa cu nimeni, aici pe blog. Mai erau cazuri, dar foarte rare, regula generală era că toți cei care comentau așteptau să le răspund eu, punctual, la comentarii. Serios, de multe ori am primit reproșuri de genul „mie de ce nu mi-ai răspuns?”. Ce nu realizam eu pe vremea aia era că și aici, pe blog, în unele privințe este exact ca în real life. Trebuie să le lași oamenilor timp să se amușine, să se cunoască între ei, să realizeze ce simpatii și ce antipatii au, cu cine rezonează și cu cine nu. Abia după aia vor începe să vorbească între ei.

Azi, când văd că interacționați între voi, în comentarii, îmi crește inima în piept. Și n-o spun ca să vă pup în fund. Îmi crește inima în piept pentru că începe să-mi fie clar că abia acum, după mai bine de cinci ani, aici începe să se închege o comunitate reală și sănătoasă. Iar exemplu mai clar decât comentariile de la textul ăsta nu există.

La final, mai trebui să vă spun ceva ce poate nu realizați: părerea voastră contează. Nu numai pentru mine și pentru ceilalți colegi de comentarii. Contează, în general. Nu uitați că pe acest blog intră în medie cam 5000 de persoane pe zi. Poate jumătate dintre ei citesc și comentariile. Poate un sfert (pot să aflu exact, dar mi-e lene). Ideea e că opiniile voastre sunt citite de niște mii de oameni pe care este foarte posibil să-i influențați. Iar ăsta este încă un motiv în plus să-i apreciez pe toți cei care comentează și au tăria să-și susțină afirmațiile.

Gata. Cam atât pentru azi.

71a83a70-33b2-4e9c-89be-b9a98cf8220e