Am primit semn de la Maica Domnului

Măicuța măicuțelor m-a scăpat ieri doar cu un avertisment,când îl asteptam pe cel mare să iasă de la antrenament si parcasem ca o pwla.Ochisem pe unu cu niste cirese si când sau mă duc,o umbra neagră in spate.Când m-am întors,un popa.In spatele la popa,masina.Lângă masina,doi locali si un militian.Băieți buni numa avertisment.Ce făceam io când mă duceam să iau cirese?Scriam scuze pe blogu lu Vasili.Semn am primit,ciresele nu au avut viermi,au acceptat si baietii care îmi incoltisera masina cirese,amenda nu am luat si am mâncat si varza cu costita.Zeii mi-au zâmbit încă o data.

Normal că trebuia să ispășească singură. Altfel cum făceați, @Mihăiță, păstra ea un genunchi belit și-l luai tu pe celălalt?

Am dat și eu peste o tanti d-asta, pe vremea când îmi preumblam oscioarele prin tranșeele bucureștene. Pe la orele prânzului, cum băteam pas de defilare spre crâșma unde mâncam de prânz, mă abordează o duduie. Ea nu mi-a oferit varianta asta, da’ io-s de treabă și vă zic pe scurt: găsise un inel pe stradă și voia să-i dau 10 lei pe el, că ea nu poate să-l păstreze.

Mă uit împrejur, o-ntreb dacă-s la camera ascunsă. Îmi zice că-i din nu știu ce sectă și că n-are voie să păstreze bijuterii. După un moment de profundă cugetare, îi spun că nici bani n-ar trebui să păstreze, banu-i ochiu’ dracului. Știam sigur treaba asta, pentru că țipa șefa în fiecare zi la noi că ea ne plătește să dăm cu sapa, nu ca să spunem bancuri la birou.

Poveste recentă, tot cu încercarea de ajutorare a unui biet suflet rătăcit și împiedicat, dar în trafic.
Dimineață, Pod Cotroceni, luptă acerbă ”care pe care” în a înainta măcar cu 2,5 m/h. Un sărman cu număr de înmatriculare de Sibiu se tot chinuie să se încadreze în rând cu lumea (pe banda a doua) de pe o bandă din aia dungată care se îngustează și care, dacă nu ești atent, te face să te duci de-a berbeleacul direct în spațiul verde de pe mijloc și să-ți julești caroseria. În ciuda faptului că bucureștenii sunt recunoscuţi pentru calmul, politețea și empatia din trafic, s-a întâmplat ca toți colegii de şoferie să fie cel puțin imuni la necazul omului, care cred că era la un pas de a coborî de la volan și a ne ruga fierbinte, cu lacrimi de sânge, să-și facă cineva milă de suferința-i. N-a fost nevoie în final, cu oprire, flash scurt încurajator și mișcare specifică a mâinii îi fac semn să intre în fața mea, după care alunec lin pe lângă el, ca să mă încadrez și eu pe prima bandă. Suntem side by side, portieră lângă portieră, practic umăr lângă umăr, suflet lângă suflet, ce să mai! Pe cuvântul meu, am văzut doi ochi străini (dar nu goi) plini de recunoștință, mișcare a buzelor într-un sincer „mulțumesc”, împreunare a palmelor ca la rugăciune, m-am simțit mai ceva ca Maica Domnului, iertată-mi fie vanitatea. Mă gândesc acum că poate ar fi trebuit să-i transmit cumva un semn, să-l sfătuiesc eventual să nu mai vină pe viitor în București cu mașină cu numere de provincie, asta dacă vrea să-i fie delegația/călătoria mai ușoară. Asta dacă n-o fi fost totuși un risk-taker, un aventurier curajos, care se hrănește din pericol și adrenalină, ambele prezente din plin în jungla traficului din frumoasa noastră capitală.