Eram pe strada Paris. Soarele-mi bătea vesel în ochelari, păsărelele cântau, mașinile în trafic zăceau, pe mine la bască mă durea.

O văd pe cucoană pe trotuar cum calcă pe ceva și cade. Zgomotul genunchilor pocniți de caldarâm se aude mai ceva decât se auzeau pe vremuri trosnind tibiile adversarilor lui Lăcătuș.

Opresc, mă dau jos de pe trotinetă și mă duc spre ea. Genunchii făcuți franjuri, sângele curgea firicele-firicele pe picioare în jos. Cu o mână încerca să se șteargă, cu cealaltă aduna la un loc zdrențele care mai rămăseseră din dresuri. Rapid de tot socotesc că pe trotinetă n-am cum s-o urc, așa că abordez situația din alt unghi:

– Vreți să vă chem o salvare sau un taxi? Poate ar trebui să ajungeți la spital…

Se uită la mine cu ochi străini și goi:

– Nu merg la spital. Trebuie să ispășesc singură!

Io mă uit în spate să văd dacă nu cumva trece tâmplarul, cu crucea în spate, pe drumul Golgotei. Nu trecea. Mă uit rapid și după tac-su, poate-poate s-a coborât din nou. Nimic, nu era nici ăsta. Mă întorc din nou spre doamna. Zic:

– Ăăă… trebuie să ce?

– Să-mi ispășesc păcatele singură. Ăsta e semn de la Maica Domnului. 

M-am urcat pe trotinetă mai repede decât ai spune “fericiți cei săraci cu duhul” și-am întins-o la muncă. Deja întârziasem și mie nu-mi dă Maica Domnului nici de mâncare, nici semne.

P.S. Sorry dacă ați citit-o zilele trecute pe Facebook, dar pur și simplu nu aveam cum să nu las și aici o așa bijuterie.