Sunt câţiva ani buni de când m-am pricopsit cu un nou tip de stres. Nu ştiu dacă are vreo denumire ştiinţifică şi nici măcar dacă-şi face simţită prezenţa şi la alții. Tot ce știu e că e deosebit de puternic şi mă loveşte zdravăn când mi-e lumea mai dragă și doar când mă aflu în locuri în care ar trebui să mă relaxez. De exemplu, la cinema, când mă uit şi eu liniştit la câte un film.

Partea şi mai rea este că, dacă mă pocneşte încă de la începutul filmului, s-a terminat cu șmecheria. Până la final, mă perpelesc, mă foiesc de pe o parte pe alta, mintea îmi fuge aiurea, înjur în gând sau în şoaptă, îmi pun tot felul de întrebări şi altele de acelaşi gen. Ce să mai, stres din ăla adevărat, la un pas de depresie. Degeaba încerc să reintru în acţiune, nu mai sunt în stare nici să-mi dau seama care e “ăla bun” şi ce mârlanii mai trânteşte “bad guy-ul”. Teroare, vă spun, mai bine m-aş ridica de pe scaun să plec acasă, oricum nu mai am linişte până la genericul de final.

Mă gândesc foarte serios dacă să vă dezvălui despre ce este vorba sau nu. Poate unii dintre voi nu aveţi beteşugul ăsta la cap, nici măcar nu ştiţi despre existenţa lui şi mă apuc eu acum să vi-l induc, de mă blestemaţi până la adânci bătrâneţi. De-aia zic, care vă ştiţi mai slabi din fire, plus femeile şi copiii, mai bine vă opriţi aici din citit.

Mbun, deci sunteţi căpoşi şi vreţi musai să ştiţi. E pe răspunderea voastră, măcar citiţi cu mâna pe mouse ca să puteți ieși repede de pe blog dacă e.

Mdeci, revenind, cum acţionează perversul ăsta de stres? Păi mă duc liniştit la film și lucrurile par să meargă bine, fără vreo problemă deosebită. Ca un bărbat adevărat, rabd și aștept să treacă publicitatea ca să pot da cep la porția de nachos cu sos de brânză. A propos, fetelor, să n-aveți niciodată încredere într-un bărbat care începe să mănânce nachoșii cu lumina aprinsă. Sau în ăia care-și comandă la ei sos salsa.

Revenind, începe filmul si toate par să meargă bine. Eroul principal căsăpește la ăia băieții răi, ea e sexy și disponibilă pentru el, ce să mai, par să se întrunească auspiciile pentru o seară reușită. Și-atunci, de nicăieri, îi vine regizorului ideea absolut deplasată să-l pună pe unul dintre cetățenii din film să sară sau să intre îmbrăcat în apă. Nici măcar nu contează ce fel de apă, că e piscină, râu sau ocean, mi-e totuna. Și nu mă intersează nici motivul pentru care-l pune să facă asta. Că sare să salveze pe cineva, că face pe viteazul în faţa unei gagici, ca se bate cu Van Damme si tocmai au căzut în ocean, că se aruncă din trenul care trece pe deasupra unui râu, că e mort de beat şi sare de pe casă în piscină, că e romantic şi intră de mănă cu “ea”  sau că pur şi simplu aşa obişnuieşte el să înoate, în costum.

Repet, mi-e absolut indiferent, pentru că din momentul ăla s-a cam terminat cu liniştea mea. Degeaba îl văd pă erou că iese din apă și n-a pătit nimic, e bine sănătos și cu un zâmbet tâmp pe față. E prea târziu. Până la sfârșitul filmului în mintea mea nu mai e loc decât de o singură întrebare obsesivă:

– Dar telefonul? Ce-ai făcut, bă, cu telefonul???